Anatomia unui masacru: Sărmaşu 1944 (6) | Informația Harghitei - jurnal independent
duminică , 17 octombrie 2021
Home » Societate » Anatomia unui masacru: Sărmaşu 1944 (6)
Anatomia unui masacru: Sărmaşu 1944 (6)

Anatomia unui masacru: Sărmaşu 1944 (6)

Aproape toţi copiii între un an şi şase ani nu fuseseră împuşcaţi. Copiii cei mai mici au fost îngropaţi de vii – uneori ei se mai aflau încă în braţele protectoare ale părinţilor lor mutilaţi şi asasinaţi.

 Într-adevăr, la puţin timp după semnalele luminoase (făcute de jandarmi), evreilor de lângă fântână li s-a ordonat să se ridice şi să urce dealul Sascutului până la gropile comune. Urcuşul era foarte anevoios. Jandarmii au început să-i bată şi să-i brutalizeze şi o mulţime de vaiete şi plânsete au urmat. Oamenii erau siliţi să urce cu unul, de multe ori cu doi copii mici în braţe.

Apoi a urmat o tăcere de moarte. Dl Aluaşi putea auzi chiar paşii jandarmilor care patrulau, în întuneric, pe şosea. Deodată, sus pe deal (aproximativ la 200 de iarzi de ascunzătoarea dlui Aluaşi din lanul de porumb) s-a auzit un bocet cutremurător. În faţa gropilor comune, evreii din carele trase de boi îi întâlniseră pe cei 20 de bărbaţi care săpaseră gropile în timpul zilei. Deoarece jandarmii nu doreau ca şi hainele să fie îngropate, ei le-au ordonat evreilor să se dezbrace. În clipa aceea, evreii, stând goi în lumina slabă a felinarelor, îşi vedeau sfârşitul cu ochii.

După ce evreii au fost despărţiţi în două grupuri – de 65 şi, respectiv, de 61 de persoane – se pare că jandarmii i-au gonit spre gropile comune. Tirurile a două mitraliere s-au auzit împreună cu focuri trase din multe alte arme. Vacarmul de gemete, strigăte şi plânsete a sporit. Dl Aluaşi, ca veteran, a putut distinge cu uşurinţă diferitele arme din care se trăgea – deşi împuşcăturile erau aproape estompate de ţipetele de durere, care au continuat ceasuri în şir, până în zori. O grupă de jandarmi după alta (fiecare fiind compusă din 10 persoane) cobora din camioanele staţionate pe şosea şi, printre strigăte şi împuşcături, se ducea să-i înlocuiască pe cei care obosiseră ucigând. După ce se odihneau, jandarmii care reveniseră la camioane urcau iarăşi dealul pentru a-i schimba pe cei care îi înlocuiseră la rândul lor. Acţiunea a continuat ore în şir.

Dl Aluaşi s-a întrebat de ce a durat atât de mult. Oare era nevoie de atâta timp pentru a împuşca 126 de oameni goi – majoritatea femei, copii şi vârstnici? Dl. Aluaşi s-a lămurit abia în februarie 1945, când a avut loc exhumarea.

Victimele, aşa cum indicau numeroasele rapoarte în urma exhumării, fuseseră bătute cu lopeţi şi alte obiecte dure şi ascuţite, neidentificate, în afară de rănile prin împuşcare, majoritatea aveau craniile fracturate. Fracturile erau profunde, fără urme de gloanţe – uneori oasele membrelor şi coastele erau secţionate. Multe dintre victime fuseseră împuşcate cu pistolul şi asupra lor se trăsese de câteva ori. Aproape toţi copiii între un an şi şase ani nu fuseseră împuşcaţi. Copiii cei mai mici au fost îngropaţi de vii – uneori ei se mai aflau încă în braţele protectoare ale părinţilor lor mutilaţi şi asasinaţi. După toate probabilităţile, unii adulţi, răniţi grav cu paturile armelor, hârleţe şi baionete, fuseseră zvârliţi încă vii în gropi şi apoi au fost acoperiţi cu straturi de pământ.

Înaintea răsăritului, dl Aluaşi a putut vedea, în lumina difuză a zorilor, jandarmi urcând dealul cu hârleţe. Păreau că acoperă gropile comune cu straturi de pământ. Au coborât mai târziu, încărcaţi cu îmbrăcămintea victimelor, pe care au pus-o în camioane. Apoi, toată lumea a părăsit scena evenimentelor. Aşa cum îşi amintesc d-na şi dl Aluaşi, ziua de duminică, 17 septembrie 1944, s-a bucurat de un răsărit superb.

Pál Kiss, un ţăran ungur care, datorită faptului că ştia bine limba română, lucra ca cenzor la oficiul poştal din Sărmaş, fiind şi membru al Gărzii Naţionale, a fost primul care a anunţat: „Acum evreii dorm bine. Am făcut tot ce trebuie ca să fim siguri de acest lucru”.

Familiile Aluaşi şi Mocean erau cutremurate de experienţa pe care o trăiseră noaptea precedentă, după cum la fel de şocaţi erau şi sătenii din Sărmăşel şi Sărmaşu, care auziseră, de la distanţă, împuşcăturile şi strigătele. Dar sfârşitul zilei de 17 septembrie avea să aducă familiilor Aluaşi şi Mocean ceva cu mult mai îngrozitor decât amintirile nopţii anterioare. Membrii ai Gărzii Naţionale, toţi unguri din sat, au venit la casele lor şi, ţinându-şi armele la vedere, i-au întrebat: „Ce aţi văzut azi noapte? Aţi auzit ceva?”. Ei i-au ameninţat şi i-au băgat în sperieţi pe cei doi pădurari şi familiile lor.

Temându-se pentru viaţa lor, Ioan Aluaşi şi Ioan Mocean şi-au părăsit locuinţele împreună cu familiile şi au fugit sub protecţia nopţii. Până la eliberare, ei s-au ascuns în pădure. Pădurile mişunau de refugiaţi, lor adăugându-li-se, după masacru, şi supravieţuitorii evreilor din Sărmaşu. Cei doi pădurari scăpaseră şi ei în ultimul moment. Autorităţile maghiare, şi în special sătenii, au organizat în următoarele săptămâni o adevărată vânătoare de oameni pentru a-i captura pe toţi românii care puteau depune mărturie cu privire la evenimentele petrecute la Sascut în acea noapte.

Timp de trei sau patru săptămâni după masacru, o linişte de moarte se aşternuse deasupra Sărmaşului. Căpitanul Láncz şi jandarmii săi s-au retras şi noul comandant ungur, mult mai omenos, a aflat cu dezgust despre excesele predecesorului. El a ameninţat cu pedepsele cele mai crunte ale legii marţiale pe toţi cei care ar fi fost dispuşi la cea mai mică cruzime şi a dat asigurări tuturor că ordinea şi dreptatea vor fi păzite. Din nenorocire pentru victime – evrei şi români –, acest comandant ungur sosise prea târziu. (Va urma)

NICHOLAS M. NAGY-TALAVERA

Comentarii:

comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.