Amintiri din comunism (II)

Lătratul katiuşelor se tot apropia de sat. Nu peste mult timp, nemţii aveau să arunce în aer podul de pe vale din inima aşezării, blocând Drumul Ţării. Traversând apa prin Vadul de la Popa, convoaiele de tancuri, maşini de tot felul, căruţe şi ostaşi nemţi se retrăgeau în dezordine spre vest, direcţie din care veniseră siguri de izbândă, disciplinaţi şi înarmaţi până-n dinţi. În mare dezordine, înspăimântaţi şi ruşinaţi, prăbuşeau garduri care le stăvileau retragerea, croindu-şi drum prin faţa casei mele părinteşti. Nu s-au dedat la jafuri şi nemernicii, cum aveau să facă „eliberatorii” satului şi ai ţării. Într-o singură apreciere, nu tocmai favorabilă, foştii aliaţi, alături de care atacasem Răsăritul, ne numeau trădători: „Români – ţigani!”. Mai mult cu regret decât cu dispreţ. Ţigani nu existau în satul nostru, doar români. Avangărzile sovietice le-au căzut în spate nemţilor chiar la intrarea în sat. Un tânăr prizonier german era executat în văzul curioşilor adunaţi pe uliţa Popii, în râpă, abandonat ca un câine după glonţul administrat în ceafă. Ucigaşul nu avea curajul să-şi privească în ochi, de un albastru rupt din cerul senin, victima. Spectatorii imprudenţi au rămas înmărmuriţi. Cu un rânjet sadic, acelaşi Alioşa, sau Ivan, a întins mâna spre o tânără; reperase un ceas pe mâna fetei, pe care şi l-a însuşit cu o mişcare rapidă şi brutală, ca pradă de război. Din fericire, nu-i voia mâna, doar ceasul. Avea dexteritate şi experienţă… eliberatorul de ţară şi de ceas. Finalul spectacolului era deja previzibil după prima ridicare de cortină.

Sărăcia lucie, coroborată cu excesele neaveniţilor semidocţi ridicaţi la putere de regimul comunist au înnegurat sufletele sătenilor, împinşi în pragul revoltei. În 1946, a fost adus în sat un zbir comunist, înveşmântat în halat alb, dar învestit de comunişti cu puteri discreţionare. „Medicul Zosmmer” era ca pregătire felcer sau măcelar, adus în sat mai mult pentru impunerea şi consolidarea regimului decât pentru presupuse servicii medicale absolut necesare. „Sub acoperire”, cu o competenţă discutabilă în materie a „doctorului” fără voie şi fără pregătire, impus cu forţa, spiona şi diriguia tot ce mişca în perimetrul satului. Şi dacă prozelitismul comunist i s-a mai trecut cu vederea, reuşind chiar să racoleze adepţi întorşi din URSS „cuDivizia” – „ofiţeri cu trei cizme” îi porecliseră, generic, sătenii! – excesele în plan etic nu i s-au iertat. Atenta frecvent la pudoarea unor tinere fete sau neveste. Convocate la consultaţii medicale „de specialitate” la Dispensar, erau violate de falsul medic. A fost scânteia care a declanşat revolta în masă a satului în toamna anului 1946. Clopotul Bisericii, cu încuviinţarea preotului Gavril Colceriu, a fost semnalul de atac, adunând toată suflarea satului în faţa Dispensarului, unde scandau: „Afară cu porcul!”, „Afară cu taurul comunal!”. Până la urmă, supranumitul, în pericol real de linşaj, a fost salvat printr-un şiretlic de către jandarmii sosiţi la timp. A plecat pentru totdeauna, dar numele său de tristă amintire avea să tortureze memoria sătenilor, lămuriţi prin nemernic exemplu asupra conduitei adevărate, a „codului ietic” al noului regim, aflat în zorii celor peste patru decenii de dictatură comunistă.

Jos, în depresiune, viitura biruinţelor nestăvilite ale socialismului înainta vertiginos, acaparând redută după redută. „Totul pentru om!” era o lozincă de frontispiciu. Cine-i omul nu s-a lămurit niciodată, ceaţa neizbutind să se ridice deasupra capetelor de ideologi ai întemeierii.

Încremeniţi în inadmisibilă ignoranţă, privaţi de luminile orbitoare ale noii orânduiri, indivizii ce compuneau câteva familii de ceangăi statorniciţi pe steiurile inospitaliere ale Hăşmaşului nu apucaseră să se racordeze nici ei la branşamentele „farului călăuzitor înacţiune”, marxismul. În acţiunile lor mărunte, desuete, perpetuate stereotip din moşi-strămoşi, aveau ca repere coada vacii sau coada oii. Curgerea timpului continuau să o măsoare după rotirea Soarelui, nicidecum după „ora Moscovei”. Un pragmatism înduioşător stăvilea, ca o strungă impenetrabilă, orice tentativă de penetrare a civilizaţiei. Prea departe de orice nuanţă de teoretizare a îndeletnicirii lor păstoreşti ancestrale, se limitau la asigurarea supravieţuirii într-un mediu natural nu tocmai prietenos, deşi magnific ca imagine. Anchilozaţi în rugina unei economii feudale închise, rar coborau în vale, la oraş, să-şi procure, cu parcimonie, câte ceva de trebuinţă vitală, ce nu putea fi produs cu mâinile lor, iar muntele nu era capabil să le ofere. Mai sacrificau câte un viţel nevinovat, mai un cârlan. Carnea, după tradiţie, o mâncau cu chibzuinţă, iar pielea o aruncau în pod, pe crucea unui căprior, „condimentată” cu sare din belşug, să nu se împută. O vreme, şi-au văzut, neîmpiedicaţi, de treabă. Căile luminoase ale socialismului biruitor încă nu escaladaseră muntele, ocolindu-le târla de pe Carpaţi. Totuşi, până la urmă, „facerea debine” nu i-a iertat. Un om de bine, om „nou”, vigilent şi devotat cauzei măreţe, i-a denunţat unde trebuia pentru contribuţia inadmisibilă la masacrarea şeptelului (propriu!) şi subminarea economiei socialiste în curs de înjghebare. Prompt, o delegaţie de tovarăşi alpinişti ideologic le-a escaladat Carpaţii. Interpelat şeful târlei de mai marele comandoului: cum de nu ştiau că jos, în vale, se construieşte socialismul?! Că e interzis să tai viţei, oi, vite?! Că, chiar cu aprobare de la stăpânire belite, pieile dobitoacelor scoase din inventarul viu se predau obligatoriu la stat, la DAC?!

Sincer, omul nu fusese informat. Aparat de radio nu poseda, „Steaua Roşie” a regiunii nu escalada muntele spre a răspândi lumina înţelepciunii partidului în târla lui, iar de telefonia mobilă încă nu se făcea vorbire; smartphoanele de azi, urcate în vârf de munte pe cele mai izolate păşuni ale patriei, în traista ciobanului sau, mai nou, în rucsac, mai aveau de aşteptat o jumătate de veac. Gospodarul de sus şi-a recunoscut fapta din capul locului, cu ingenuitate dezarmantă, ba chiar cu mândrie. Fără conştiinţa vinovăţiei, le-a arătat locul faptei, după prima întrebare: depozitul de piei din pod. Într-un târziu, sătul de predici:

– Am auzit io că voi săpaţi şi vreţi să construiţi ceva jos în vale. Nu ştiam că-i ziceţi socialism. Şi de unde să ştiu că vreţi să acoperiţi şandramaua cu pielea mea…

Pe măsura impunerii cu forţa a noii „religii” atee, slujitorilor Bisericii li s-a anulat statutul de lideri spirituali ai comunităţii, fiind nu doar marginalizaţi; declaraţi duşmani ai regimului socialist, aveau parte de umilinţe şi persecuţii, chiar dacă acceptaseră fără împotrivire convertirea la ortodoxie. O ultimă tentativă de ieşire în prim-plan a parohului satului, Gavril Colceriu, paroh de vocaţie, cu chemare şi cotă ridicată a prestigiului în rândul credincioşilor, dotat cu o voce plăcută şi bun orator, s-a petrecut în anul 1971, la scurtă vreme după faimoasa plenară a PCR ce lovea frontal în ideologie şi cultură. În luna august 1971, am iniţiat, în calitate de tânăr director al Căminului Cultural, prima ediţie a sărbătorii „Ziua fiilor satului Voşlobeni”, o manifestare curată, sinceră, dezideologizată, la care au răspuns toţi invitaţii, risipiţi prin ţară, derulată pe platoul cu pini „Sub Luci”, într-un cadru natural deosebit, unde s-a amenajat o scenă în aer liber. La un moment dat, spre masa prezidiului şi-a croit drum părintele, în strai preoţesc şi încins cu brâul roşu de protopop onorific. Drumul spre microfon, de la care se reverberau mesaje încărcate de emoţia revederii şi bucuria apartenenţei la această comunitate umană, i-a fost stăvilit de către liderul local de partid, cumulând şi rolul de primar. Şi cum Dumnezeu nu dormea nici în acele vremuri păgâne, comunistul zelos a fost sancţionat pe măsură: în aceeaşi seară de sărbătoare, bine aghezmuit, s-a pierdut prin pădurea de pini în compania unei sătence tinere şi nurlii. A fost surprins de săteni în flagrant, iar „organele” l-au destituit urgent din funcţie, fiind incompatibil cu codul eticii şi echităţii comuniste.

Mihai SUCIU

Comentarii:

comentarii