A tăcut un scriitor imposibil de redus la tăcere | Informația Harghitei - jurnal independent
luni , 29 noiembrie 2021
Home » Cultură » A tăcut un scriitor imposibil de redus la tăcere
A tăcut un scriitor imposibil de redus la tăcere

A tăcut un scriitor imposibil de redus la tăcere

Paul Goma a trecut la cele veşnice în noaptea de 25 spre 26 martie, la Paris, infectat în spital cu coronavirus, după ce fusese internat acolo cu boli cronice. Ştirea a fost întâmpinată cu o linişte de gheaţă în presa culturală autohtonă. Goma este scriitorul român căruia i s-au atribuit toate epitetele posibile, de la „apucat” şi „total netalentat” la „cunoscător şi mânuitor desăvârşit al limbii române”.

Teribil de incomod atât pentru prieteni, cât şi pentru adversari şi – de multe ori – nedrept, notoriu pentru obstinenţa cu care îşi afirma şi susţinea ideile, Paul Goma s-a născut în 1935, în Orhei, Basarabia; după eliberarea tatălui său din recluziunea siberiană şi cedarea Basarabiei fostei URSS, în urma Pactului Ribbentrop-Molotov, se refugiază în 1944 cu familia în Transilvania. În 1952, elev fiind, este convocat prima dată la Securitate, deoarece vorbise în clasă despre partizanii făgărăşeni. În 1954 devine student, iar în 1956, conform bio-bibliografiei proprii, este „judecat” la rectoratul Universităţii Bucureşti. Acuzatori: Iorgu Iordan, Ion Coteanu (care ceruseră arestarea pe loc), L. Tismăneanu, Radu Florian (care ceruseră exmatricularea), Al. Graur, M. Novicov. Vina era, în mare, aceea că Goma afirmase cum că moldovenii (din „RSS Moldovenească”) sunt români; că „limba moldovenească” este o invenţie, acei locuitori vorbind limba română – care limbă este una de origine latină (cum susţine academicianul sovietic Şişmariov) şi nu o limbă slavă – cum susţinea academicianul român Alexandru Graur. În noiembrie acelaşi an este arestat pentru solidarizarea cu Revoluţia maghiară, face doi ani de puşcărie la Jilava şi Gherla, apoi este trimis în domiciliu forţat în Bărăgan.

Eliberat, este muncitor zilier în construcţii la Buhuşi, fotograf ambulant (nunţi, botezuri, înmormântări) prin satele din Rupea şi Făgăraş; trompetist de sâmbătă-seara (baluri, nunţi, hore); dezgropător de puieţi la pepiniera Şercaia; descărcător-încărcător de cereale în silozul din Şercaia-Gară; muncitor necalificat la forja uzinei „Rulmentul” din Braşov; merceolog la „Agrosem” şi apoi tehnician la IGO Făgăraş.

În 1966 debutează în revista Luceafărul condusă de Eugen Barbu, cu povestirea Aia, botezată în redacţie Când tace toba. În 1968 apare Camera de alături, singura lui operă publicată întâi în România şi apoi în străinătate. Începe totodată lungul calvar al respingerilor la toate editurile româneşti. În 1971 este anunţat că varianta necenzurată a romanului Ostinato a apărut la Frankfurt, cartea fiind lansată la Târgul de Carte. Goma află, prin Europa Liberă, că delegaţia RSR la Târg, după ce a încercat să împiedice tipărirea, în semn de protest împotriva unei cărţi calomnioase la adresa socialismului din România, a părăsit Târgul Internaţional – iar în standul gol editorul a etalat cartea cu pricina, pe care autorul încă n-o văzuse. Poetul Méliusz József, căruia editorul german îi înmânase două exemplare din Ostinato, pentru a le duce autorului – nu i-a dat nici unul. Întrebat fiind, a negat până şi faptul că ar fi fost, în acel moment, în Germania.

La o şedinţă lărgită organizată în Sala Mică a Palatului (din prezidiul făceau parte, între alţii, Gheorghe Pană, Ilie Rădulescu, Bujor Sion), Dumitru Popescu, după ce obţinuse excluderea din partid şi din C. C. a lui Nicolae Breban, propune excluderea şi a lui Goma, pentru motivul că „a pus în mâna duşmanului extern o armă cu care să lovească în patria noastră”. Goma intrase în partid în 1968 – pentru opoziţia lui Ceauşescu la invadarea Cehoslovaciei – împreună cu Păunescu, Ivasiuc, Aurel-Dragoş Munteanu etc. Cererea de intrare în PCR i-a dictat-o cuvânt cu cuvânt poetul Szász János, secretar al Uniunii Scriitorilor.

Publică masiv afară (Uşa, Gherla, În cerc), i se citesc romane şi intervenţii publicistice la Europa Liberă, încearcă înfiinţarea unui sindicat liber; în 1977 este expulzat din România socialistă. La Paris întreţine relaţii aproape zilnice cu Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca, cu alţi scriitori români din exil, pregăteşte Colecţia Est/Vest la Editura Hachette, este atacat puternic din ţară de Eugen Barbu, Dan Ceachir, Titus Popovici, Dan Zamfirescu, Dinu Săraru, N. Dragoş, P. Marcea, D. Micu, Al. Andriţoiu, Dodu Bălan, Vasile Nicolescu, Dumitru Ghişe, Ion Brad. Scriu în favoarea lui Mihai Ungheanu, Mihail Novicov, Ion Lăncrănjan, Darie Novăceanu. După 1990 îi apar unele cărţi şi în România. Tentativele de a i se edita opera eşuează la mai multe edituri – prima la Humanitas, Gabriel Liiceanu rupându-i contractul.

În 1993 se produce ruptura definitivă cu Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca, din cauza complicităţii lor active cu Liiceanu, pe care Goma îl acuză că i-a trimis la topit, fără a o difuza, cartea Culoarea curcubeului. Numai în Jurnal de noapte lungă Liiceanu este amintit (negativ) de peste 100 de ori: „…Cum să-mi publice Liiceanu volumul de Articole în care figura un text publicat în germană, în 1972, despre cenzură-autocenzură-întrecenzură (pe timpul când el nu îndrăznea să rostească nici în gând unul din cele trei cuvinte… duşmănoase la adresa partidului?)”. Liiceanu este „fricos legendar”, textul său Apel către lichele „sună fals, strident-neadevărat”. După o discuţie cu Liiceanu, care se refugiase post-mineriadă cu familia la Paris, Goma se întreba cum se poate ca, „după atâta amar de timp şi la o distanţă de siguranţă de mii de kilometri, să mai tremuri, piftios; să mai asuzi, grăsos; şi să-ţi scazi glasul de tot, de tot – ca să nu ţi-l audă cei răi”.

Paul Goma susţine că Marin Sorescu, director al editurii craiovene Scrisul românesc, pentru a primi portofoliul Ministerului Culturii din guvernul Iliescu, face „curăţenie” în editură şi decide distrugerea unor cărţi aflate în plumb, bănuite că nu ar fi pe placul lui Iliescu, printre care şi Garda inversă, obţinută după insistenţe de la Goma, culeasă, gata de tipar din vara anului 1990.

Goma este informat că în ultimul număr din revista 22 există un anunţ-listă cu cărţile apărute cu subvenţie Soros. Printre ele: Patru dialoguri de Paul Goma – apărută la Echinox, Cluj. Cartea nu apăruse şi se spune că Marian Papahagi nu s-a aflat la întâia deturnare de fonduri (primea subvenţii de la Soros, dar nu scotea cărţile pentru care solicitase ajutor).

În 1997 apare la Editura Nemira extrem de controversatul Jurnal în 3 volume, în care nimeni nu este iertat, cele mai mici ezitări sunt tratate tăios, totul e notat cu nume şi prenume, tonul este intransigent şi vitriolant. Practic, istoria literară nu poate reţine un nume de scriitor sau prieten cu care Goma să nu se fi certat. Revista 22 din 18-24 februarie 1997 publică un text în care Monica Lovinescu afirmă: „Îmi pare rău că l-am cunoscut pe Paul Goma”. Începe o puternică campanie de presă împotriva Jurnalului, în care s-au remarcat: George Pruteanu, D. C. Mihăilescu, G. Adameşteanu, A. Cornea, Alex Ştefănescu, Ioana Pârvulescu, Gabriel Dimisianu, Geta Dimisianu, I. Buduca, I. Groşan, M. Iorgulescu, Bianca Marcovici, A. Pleşu, Bianca Marcu-Dumitrescu Balotă, G. Grigurcu, N. Manolescu, Mircea Zaciu, Alain Paruit, D. Ţepeneag, Daniel Cristea-Enache, Alexandru George – şi nu numai ei. În apărarea lui Goma au scris Dan Petrescu, Liviu Antonesei, Liviu Cangeopol, Luca Piţu, Laszlo Alexandru, Dan Stanca, Mihai Zamfir, Radu Aldulescu, Dorin Tudoran, Elvira Iliescu.

În Jurnal, referitor la Octavian Paler, Goma se întreabă: „Este oare scriitor acel autor de cărţi care, în iarna 1952-53, la Făgăraş, unde în fiecare seară securiştii descărcau în faţa sediului Securităţii (…) din camioane, în mod pedagogic – adică în văzul lumii terorizate – trupuri de partizani împuşcaţi în munţii din apropiere, aşadar, când Ţara Făgăraşului era în cvasitotalitate în luptă – un făgărăşean din Lisa, pe numele său: Tavi Paler, era… «ăl de la utemeu, la Bucureşti»? (…) Când unchi şi vecini şi şogori de-ai lui săpau la Canal şi la minele de plumb?”.

Aflat prin Paris înainte de căderea regimului comunist, pictorul Sorin Dumitrescu s-a dat „drept prieten al lui Goma, apoi, când pe coridor s-a auzit glasul acelui Goma, Bravul Sorin s-a speriat atât de tare încât s-a vârât în dulap! (Or fi ei scriitorii români căcăcioşi – dar să-i vezi pe plasticieni…)”.

„Breban nu a renunţat la visul lui de putere (contrariul m-ar fi mirat). Este convins şi o spune în jur: „après Ceauşescu”, cum se fasoleşte el, pă franţozeşte, el are să fie „solicitat”! Chemat de cei de acolo, ca salvator! Nu merge până la a pretinde rolul de Salvator-general (al PCR). Dar de planul doi, sigur!” – spune Goma despre romancier, iar referitor la Mihai Şora zice: „Ana (fostă Năvodaru, soţia sa – n.r.) mi-a povestit că tembelul de Frédéric Mitterrand (ministrul Culturii în Franţa) – n.r.) era cucerit, strivit de faptul că Şora, în 1947, se întorsese din Franţa în România, după ce publicase o carte la Gallimard… Cum să nu se întoarcă în România, dacă fusese expulzat, ca spion în slujba sovieticilor! Zice Ana”.

Despre intelectualii care dăduseră năvală în Occident după deschiderea graniţelor Goma spune: „Asambleea Naţională Francă – românii aduşi cu avioanele la Paris, să ne povestească nouă, exilaţilor, cum şi când şi pe unde au rezistat ei comunismului, pe când noi beleam prazul. Greaţă. Pleşu, Oroveanu-Grohoveanu (cu Anca lui), Buzura – şi alţii…”.

În vederea colecţiei Est/Vest pregătită pentru Editura Hachette, Paul Goma căpătase, prin 1981, promisiunea lui Nicolae Manolescu că va face o Istorie a literaturii române spre publicare în franceză. Ani de zile, Manolescu n-a mai dat nici un semn de viaţă. Zice Goma în Jurnal: „Rodica Iulian (îl cunoaşte mult mai bine decât mine) râde, îmi face cu trei degete de la mână un singur gest, dar zice, eufemizant: Ciuciu! Când îi cer detalii, Rodica zice că ce detalii: bou sunt eu, care îl cred pe Manolescu – dar Niki însuşi nu mai ştie ce spune, ce promite, ce afirmă… Cât despre trimis… Să trimită Niki, în Occident, un text neaprobat de tovarăşii de sus de tot? Adică să-i fie ameninţată rubrica săptămânală?”.

Alain Paruit este traducătorul lui Goma şi, la fiecare carte, autorul îi făcea un glosar cu regionalisme, expresii etc. pe care i le explica personal. La romanul Arta refugii (fostă Gara), Alain „mă întrerupe, excedat, şi-mi cere să elimin cuvântul boanghenă. Eu încerc să discut: nu autorul îl foloseşte, nici povestitorul, ci un personaj… Nimic, Alain ţine să elimin… boanghena. (…) Acum Monica (Lovinescu, n.n.) îmi cere, ea, să… elimin cuvântul! „Nu trebuie să-i ofensăm pe unguri”. Doamne, ce se petrece cu prietenii mei?” – se întreabă Goma în Jurnal.

România literară din 2-8 decembrie 1998 publică editorialul semnat de N. Manolescu „Adio, domnule Goma!”, în care şeful revistei îl anunţă pe exilatul din Paris că nu va publica niciodată în revista sa şi că „la o curăţenie generală va fi scos pe făraş. Ca o gânganie în care s-a metamorfozat comis-voiajorul lui Kafka”.

În 2005 începe prima fază a campaniei de antisemitizare a lui Paul Goma – prin: Radu Ioanid, M. Shafir, Al. Florian, Dan Pavel, Gabriel Andreescu, Andrei Oişteanu. Editura Polirom scoate Culoarea curcubeului – Cod „Bărbosul”, volum mutilat la presiunea holocaustologilor. Începe a doua fază a campaniei de antisemitizare, celor citaţi alăturându-li-se N. Manolescu, H. Gârbea, Comitetul Director al Uniunii Scriitorilor (care se raliază în unanimitate fără să fi citit textul incriminat), Federaţia Evreilor din România prin – cum zice Goma – „faimosul informator al Securităţii, veteranul H. Zalis”.

A fost eliminat din Comisia prezidenţială pentru cercetarea crimelor comuniste în România, alcătuită la iniţiativa preşedintelui Băsescu, în urma cererii ca din aceasta să facă parte „supravieţuitori ai victimelor comunismului şi să nu facă parte acei autodeclaraţi membri eminenţi ai societăţii civile care colonizaseră, de la 22 decembrie 1989, tribunele, prezidiile, balcoanele, platourile de televiziune, microfoanele, presa scrisă, posturile, bursele, pentru a ne explica nouă, neinformaţilor, nouă, naivilor, cât şi cum şi pe unde „rezistaseră” ei comunismului: Blandiana, Liiceanu, Pleşu, Manolescu, Adameşteanu, Dan Pavel, Oişteanu, Jela, Stelian Tănase, Antohi, A. Mungiu, Pippidi…”, întrucât trecutul de luptă anticomunistă al lor este „traficat postfestum, deci mincinos”.

După căderea comunismului în ţările din est, editurile occidentale îşi pierd interesul pentru literatura totalitarismului de stânga, iar steaua autorului român începe să se estompeze. Paul Goma încearcă să se autoediteze, postându-şi creaţiile şi publicistica pe site-ul propriu (paulgoma.free.fr şi apoi paulgoma.com).

În ţară nu i-au fost recunoscute niciodată, oficial, meritele şi, spre deosebire de Tȍkés László, nu a primit nici o distincţie a statului român.

G. MIHAIL

Comentarii:

comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.