Încet-încet, „revoluţia” din ’89 îşi devoalează secretele (VI): În Securitate au fost şi unii teribilişti – care pentru a ieşi în evidenţă faţă de partid – săreau peste cal | Informația Harghitei - jurnal independent
marți , 25 februarie 2020
Home » Societate » Încet-încet, „revoluţia” din ’89 îşi devoalează secretele (VI): În Securitate au fost şi unii teribilişti – care pentru a ieşi în evidenţă faţă de partid – săreau peste cal
Încet-încet, „revoluţia” din ’89 îşi devoalează secretele (VI): În Securitate au fost şi unii teribilişti – care pentru a ieşi în evidenţă faţă de partid – săreau peste cal
ca. December 1989 Bucharest, Romania

Încet-încet, „revoluţia” din ’89 îşi devoalează secretele (VI): În Securitate au fost şi unii teribilişti – care pentru a ieşi în evidenţă faţă de partid – săreau peste cal

 Interviu pe marginea noului volum al dr. Gheorghe Raţiu, fost şef al Direcţiei Informaţii Interne din Departamentul Securităţii Statului, apărut în noiembrie 2015 şi intitulat După un sfert de veac – România şi românii înainte şi după Revoluţia din decembrie 1989

 

Cum se face că sunteţi singurul din conducerea superioară a Securităţii care n-aţi fost arestat?

– N-am fost arestat nu pentru că Ion Iliescu – şi ai lui – nu ar fi vrut să fiu şi eu arestat. Dar nu au găsit nici un motiv, cu toate că au căutat. De la declanşarea evenimentelor care au adus schimbarea, m-am comportat aşa cum aţi văzut din cele relatate anterior, alăturându-mă ordinelor şi orientărilor generalului Iulian Vlad, şi am sprijinit reuşita răscoalei maselor de a-l înlătura pe dictator. În luna februarie 1990, după ce mă pensionasem, au încercat să-mi aducă acuzaţia că, după fuga lui Nicolae Ceauşescu, aş fi ordonat să fie distruse documente secrete. Nu au reuşit, deoarece era o inepţie să ordoni aşa ceva.

– Care credeţi că au fost cele mai mari greşeli ale Securităţii? Eu aş enumera două, fără pretenţia că am pus punctul pe i: urmărirea intelectualilor patrioţi şi divizarea diasporei.

Urmărirea informativă a intelectualilor se înscria în procesul general al cunoaşterii stării de spirit a naţiunii şi nu poate fi considerată o greşeală. Dacă vreţi s-o etichetaţi cumva, pentru că a avut loc o schimbare de regim, o puteţi numi „păcatul de a fi supravegheat (şi) intelectualitatea”. În toate ţările lumii, indiferent de regimul politic, cunoaşterea este un atribut al serviciilor de informaţii în scopul detectării pericolelor pentru securitatea statului. Uitaţi-vă ce se petrece astăzi. Sub pretextul combaterii terorismului, statele considerate bastioane ale democraţiei, cum sunt Franţa, Germania, Marea Britanie, SUA etc., au cele mai perfecţionate mijloace şi metode de supraveghere a populaţiei. Vedeţi ce se întâmplă şi în România. Sunt interceptate şi înregistrate toate convorbirile telefonice, nu mai există intimitate.

 

 Direcţia de Informaţii Interne putea să supravegheze convorbirile doar la 10 posturi telefonice

Informaţiile sunt folosite pentru prevenirea actelor teroriste, dar nu este mai puţin adevărat că şi în alt scop. Majoritatea dosarelor de la Direcţia Naţională Anticorupţie au la bază informaţii rezultate din supravegherea generală a oamenilor. Deci supravegherea este justificată. În raport cu aparatura performantă de care dispun astăzi serviciile de informaţii pentru supravegherea populaţiei, mijloacele tehnice ale Securităţii apar ca nişte jucării de copii. Direcţia de Informaţii Interne putea să supravegheze convorbirile doar la 10 posturi telefonice. Astăzi toţi se plâng că erau interceptaţi.

Acordam atenţie intelectualilor care frecventau ambasade ale statelor occidentale ori care erau vizaţi de ziarişti străini cărora le transmiteau informaţii. Scopul supravegherii unor categorii de persoane, de către Securitate, era prevenirea infracţiunilor. Metodele de prevenire erau: atenţionarea sau avertizarea celor predispuşi să săvârşească o infracţiune, ori, după caz, informarea conducătorilor unităţilor în care lucra cel predispus la săvârşirea unei infracţiuni. A pune în seama Securităţii toate privaţiunile îndurate de intelectuali în anii fostului regim este o eroare. Cenzura creaţiilor literare şi artistice şi a presei era exercitată de o direcţie a Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste şi Secţia de Presă a Comitetului Central al PCR.

Nici filtrarea călătoriilor în străinătate nu era de competenţa Securităţii, ci a comisiilor de partid care funcţionau la Comitetele judeţene şi de Sector din Capitală, comisii conduse de secretarul cu probleme organizatorice. Dar cum observa şi profesorul universitar Mihail M. Andreescu în volumul „Cine a tras în noi în decembrie 1989”, deşi au trecut 26 de ani de la dispariţia regimului comunist, „Securitatea rămâne la fel de blamată, constituind un fel de sperietoare la care politicienii, ziariştii şi chiar o parte a populaţiei recurg ori de câte ori nu au alte argumente credibile şi logice”. Este o continuare a concepţiei despre Securitate sădită cu perseverenţă în anii regimului socialist de către posturile de radio occidentale, dar şi o perpetuare a diversiunii grupului de pucişti care au materializat agresiunea militară a Uniunii Sovietice împotriva României, despre care am vorbit, de satanizare a Securităţii pentru ca populaţia, speriată, să nu observe că ţara încăpuse pe mâna comuniştilor reformatori prosovietici.

 

 Astăzi, intelectualii care nu au relaţii în străinătate nu au nici o şansă

Referitor la a doua greşeală (păcat) invocată de dumneavoastră, respectiv divizarea diasporei: cred că vă referiţi la acţiunile Securităţii de neutralizare a activităţii unor intelectuali din diaspora, care trăiau din sponsorizările primite de la diferite servicii de spionaj, şi care, sub pretextul luptei contra contra regimului comunist din România, inventau tot felul de aşa-zise persecuţii în ţară şi denigrau patria natală. Este greu să separi astăzi care şi câte din acţiunile Securităţii asupra unor intelectuali din diaspora erau menite să apere interesele patriei şi care vizau spălarea obrazului lui Nicolae Ceauşescu, adică erau “păcate”. În Securitate au fost şi unii teribilişti – care pentru a ieşi în evidenţă faţă de partid – săreau peste cal. Este şi cazul defunctului general Nicolae Pleşiţă.

Un răspuns complet la întrebarea dumneavoastră despre cele două greşeli (eu le-am numit păcate) ale Securităţii, impune să facem remarca că aşa a fost atunci. Regimul politic din România era de dictatură şi toate instituţiile statului trebuiau să se alinieze la o astfel de politică. Relaţiile intelectualilor cu străini şi cu străinătatea erau filtrate pentru a nu fi folosite într-un scop dăunător ţării, în general, regimului şi intereselor lui Ceauşescu în special. Astăzi nu se înţelege acest lucru. Intelectualii care nu au relaţii în străinătate nu au nici o şansă. Pentru a fi preşedinte de ţară, prim-ministru, ministru, şef de serviciu secret ori la Direcţia Naţională Anticorupţie etc., trebuie să fii recunoscut ca „om de valoare” de străinătate, să ai girul străinătăţii, să faci parte dintr-o organizaţie neguvernamentală finanţată de George Soros ori alte instituţii oculte americane – şi nu numai. N-am ce să spun, să dea Dumnezeu să fie bine, cu aceşti oameni „sprijiniţi” din exterior.

 

 Scriitorii erau o categorie socială mai vocală şi unii aduceau critici regimului comunist

Aţi fost şef al Informaţiilor Interne: ce opinie aveţi astăzi despre urmărirea scriitorilor? Ce avea, în fond, Securitatea cu literatura? Ce rău putea să facă un scriitor care-şi preţuieşte atât de mult patria, precum Augustin Buzura, de pildă? Sau unul incomod, ca Dinu Săraru – ori chiar scriitorii-filosofi de dreapta, precum Pleşu ori Liiceanu?

Scriitorii erau o categorie socială supusă supravegherii organelor de Securitate, la fel ca toate celelalte, de pildă muncitorii de la Uzina 23 August din Bucureşti. Că scriitorii erau o categorie socială mai vocală şi unii aduceau critici regimului comunist, este adevărat, cum era cazul celor nominalizaţi de dumneavoastră ori alţii, ca Mircea Dinescu ori Octavian Paler, de pildă. Dar ce le-a făcut Securitatea acestor intelectuali sau altora? I-a arestat? Nu! I-a bătut, i-a maltratat? Nu! Dimpotrivă, scriitorii talentaţi au putut să-şi scrie şi să editeze lucrările realizate. A fost cazul multor scriitori, între care Dinu Săraru, Augustin Buzura, Ion Lăncrăjan, Marin Preda etc., ca să nu mai vorbim de cele opt volume publicate de Octavian Paler, care se mai bucurase şi de privilegiul de a fi fost ataşat cultural la ambasadele României de la Atena şi Roma şi în conducerea ziarului Scânteia, iar mai apoi a Televiziunii Române. Securitatea i-a supravegheat. Le-a dăunat cu ceva carierei scriitoriceşti?

Cei ce reproşează Securităţii „urmărirea scriitorilor” ar trebui să vadă cât se datora atitudinea lor critică faţă de regimul din ţară convingerilor ideologice şi atitudinii politice, şi cât frustrărilor de ordin personal, ori mâncătoriilor şi intrigilor specifice tagmei scriitorilor. Andrei Pleşu şi Gabriel Liiceanu nu se pot plânge că Securitatea le-ar fi îngrădit legăturile lor cu mentorul Constantin Noica, încununate de editarea Epistolarului şi a Jurnalului de la Păltiniş. Şi acestor doi filozofi, invocaţi de dumneavoastră, nu pare să le fi dăunat supravegherea lor de către Securitate.

Cu toată libertatea câştigată, intelectualii la care vă referiţi sunt şi astăzi nemulţumiţi de regimul din ţară. În partea a III-a a ultimei mele lucrări am ţinut să evidenţiez nemulţumirile lui Andrei Pleşu, Augustin Buzura, Dan Puric şi ale altora.

 

 Nimeni nu a vrut să cerceteze, a fost preferată versiunea diviziilor sovietice care ar fi invadat România

– Ce părere aveţi despre rezoluţia de clasare a Dosarului Revoluţiei, dată de Secţia Parchetelor Militare de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie?

Un dosar „mamut” care era sortit din start eşecului. Un proverb românesc spune că „boala lungă, moarte sigură”. Datorită dimensiunilor sale, cercetările s-au prelungit un sfert de veac şi principalii vinovaţi nu au ajuns în faţa instanţelor de judecată. Au fost găsiţi vinovaţi: soldaţi, gradaţi, subofiţeri şi ofiţeri, în mod izolat, unii comandanţi de unităţi sau subunităţi, dar cei care au instrumentat puciul militar de inspiraţie sovietică, generali din conducerea Armatei, agenţi ai spionajului militar sovietic, care au coordonat şi ordonat toată mascarada cu aşa-zişii terorişti, au rămas nepedepsiţi. De ce? Pentru că nu s-a vrut. Încă din 1995, colonelul de contrainformaţii militare Valentin Raiha a descris în volumul intitulat „KGB a aruncat în aer România cu complicitatea unui grup de militari”, modul cum din sediul Direcţiei de Informaţii a Armatei a fost derulată toată diversiunea pucistă soldată cu aproape 1.000 de morţi şi grave distrugeri materiale. Nimeni nu a vrut să cerceteze cele sesizate de Valentin Raiha, preferând să lanseze versiunea diviziilor sovietice care ar fi invadat România. Este adevărat că odată cu trecerea anilor unele fapte s-au prescris şi pedeapsa penală nu mai poate fi pronunţată. Organizaţiile de revoluţionari ar putea însă continua cercetările şi scoate adevărul la lumină în legătură cu vinovăţia generalilor pucişti, a lui Ion Iliescu, Petre Roman şi alţii care au profitat atunci de marea diversiune pucistă.

M. GROZA

Comentarii:

comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.