Încet-încet, „revoluţia” din ’89 îşi devoalează secretele (III): Conducătorii Securităţii sperau să poată contracara atât interesele Uniunii Sovietice, cât şi ale Occidentului | Informația Harghitei - jurnal independent
miercuri , 16 ianuarie 2019
Home » Societate » Încet-încet, „revoluţia” din ’89 îşi devoalează secretele (III): Conducătorii Securităţii sperau să poată contracara atât interesele Uniunii Sovietice, cât şi ale Occidentului
Încet-încet, „revoluţia” din ’89 îşi devoalează secretele (III): Conducătorii Securităţii sperau să poată contracara atât interesele Uniunii Sovietice, cât şi ale Occidentului

Încet-încet, „revoluţia” din ’89 îşi devoalează secretele (III): Conducătorii Securităţii sperau să poată contracara atât interesele Uniunii Sovietice, cât şi ale Occidentului

 Interviu pe marginea noului volum al dr. Gheorghe Raţiu, fost şef al Direcţiei Informaţii Interne din Departamentul Securităţii Statului, apărut în noiembrie 2015 şi intitulat După un sfert de veac – România şi românii înainte şi după Revoluţia din decembrie 1989

 

– Susţineţi, aşadar, că teza agresiunii militare masive din partea Uniunii Sovietice e falsă?

– Nu, dimpotrivă, consider că începând din după-amiaza zilei de 22 decembrie 1989, Uniunea Sovietică a declanşat împotriva României o agresiune armată în scopul consolidării poziţiei celor care preluaseră puterea în stat, respectiv echipa lui Ion Iliescu. Cum am menţionat, agresiunea era prevăzută ca una din variantele asigurării înlăturării lui Nicolae Ceauşescu. Ceea ce susţin eu este faptul că agresiunea militară concepută de sovietici a fost atipică, fiind înfăptuită cu efective ale Armatei Române, induse în eroare după un plan diversionist bine pus la punct, cu participarea unor generali români, agenţi ai GRU. Agresiunea a constat în insinuarea că teritoriul ţării este atacat de forţe străine trimise de amicii arabi ai lui Nicolae Ceauşescu şi de formaţiuni secrete ale Securităţii, în scopul restaurării dictaturii, ceea ce nu era adevărat. Militarii sovietici introduşi clandestin în România, la fel ca şi luptătorii de gherilă pregătiţi în centrul de la Bicske, au săvârşit fără îndoială acţiuni provocatoare, de incitare a populaţiei împotriva forţelor puterii comuniste, cum ar fi: lunetişti care au împuşcat oameni de la distanţă, în locuri aglomerate, pentru a trezi indignarea celor din jur – sau provocarea de explozii şi incendii tot în scop incitator. Intoxicaţi de centrul de dezinformare care acţiona la Direcţia de Informaţii a Armatei, unii gazetari au propagat şi amplificat teoria prezenţei în România a unui număr imens de militari sovietici, neînţelegând că astfel vin în ajutorul celor care au preluat puterea în decembrie 1989, a foştilor agenţi ai KGB şi GRU, interesaţi să nu se afle adevărul despre cârdăşia lor cu spionajul sovietic.

Dacă luăm în considerare cifra minimă vehiculată, de 29-30.000 de militari sovietici infiltraţi în România, înseamnă aproximativ 5 divizii. Intrarea unui număr atât de mare de militari, cu armament şi explozivi, cu aparatură de transmisiuni şi alte echipamente necesare săvârşirii unei agresiuni nu ar fi putut scăpa atenţiei vigilentelor forţe de Securitate şi Miliţie româneşti. Ca fost şef al Informaţiilor Interne în defunctul Departament al Securităţii Statului, consider că în România au fost introduşi cel mult 300-400-600 de militari sovietici, cu misiuni speciale.

 

 Menţinerea şi vehicularea în continuare a tezei potrivit căreia URSS ar fi folosit în 1989 zeci de mii de militari, adică o armată întreagă, este de natură să împiedice aflarea adevărului

Creşterea numărului de persoane din Uniunea Sovietică intrate în România şi sporirea numărului de autoturisme LADA înmatriculate în URSS la începutul lunii decembrie ’89 au fost puse pe seama invaziei clandestine a trupelor sovietice, deşi se ştia că era o situaţie normală pentru acea perioadă a anului. De la lansarea conceptelor de reformă ale lui Gorbaciov, comerţul privat fusese liberalizat şi numărul micilor comercianţi era enorm, ei nevând nevoie de viză pentru ţările CAER: zeci de mii de cetăţeni din Moldova sovietică şi Ucraina făceau comerţ cu orice în România, Bulgaria, Ungaria şi Cehoslovacia. Evident, tranzitau România şi cei care mergeau în Bulgaria. Aşa se explică de ce aşa-zişii „combatanţi sovietici”, bărbaţi tineri, corpolenţi – cum sunt, de regulă, basarabenii şi ucrainenii – vorbeau româneşte şi dormeau în autoturisme, fie din spirit de economie, fie pentru a-şi păzi marfa din portbagaje. Aceşti comercianţi, numiţi la noi „bişniţari”, se asociau câte 3-4 pe o maşină şi unii erau funcţionari în administraţie, chiar şi miliţieni. Este neîndoielnic că profitând de intensificarea traficului de frontieră, sovieticii au putut să introducă în România, ca turişti, câteva sute de luptători, care au acţionat în mod diversionist. Dar menţinerea şi vehicularea în continuare a tezei potrivit căreia URSS ar fi folosit zeci de mii de militari, adică o armată întreagă, este de natură să împiedice aflarea adevărului şi tragerea la răspundere a puciştilor militari români, agenţi ai GRU şi a complotiştilor KGB-şti din gruparea lui Ion Iliescu. Nu ştiu dacă penal ar mai fi posibilă pedepsirea celor vinovaţi, dar ar trebui cel puţin demascaţi, pentru ca toată lumea să ştie cine au fost profitorii, cine a ucis, cine a schilodit, cine a distrus clădiri, provocând pagube însemnate.

 

 „Da, aici Ion Iliescu, vă ascult”

– Consideraţi, în volumul despre care vorbim, că a existat un moment anume în care Ion Iliescu a luat puterea, moment la care aţi participat direct. Dar ar trebui să lămurim întâi cum aţi luat contact cu viitorul şef al statului.

– Pentru că eram în mijlocul evenimentelor ca şef al Direcţiei de Informaţii Interne din Departamentul Securităţii Statului şi membru în Consiliile de conducere ale Ministerului de Interne şi al Departamentului, sunt unul dintre cei care au fost prezenţi la momentul preluării puterii de către Ion Iliescu. Am fost ofiţer de serviciu principal pe Ministerul de Interne, începând cu dimineaţa zilei de 21 decembrie până în dimineaţa următoare. Spre zorii zilei de 22 decembrie am avut o convorbire cu generalul Iulian Vlad, şeful DSS, care mi-a ordonat, din nou, să transmit tuturor unităţilor Departamentului Securităţii Statului că, în nici un caz, să nu se implice în acţiuni împotriva demonstranţilor, iar armamentul şi muniţia, inclusiv cea din dotarea individuală, să fie sigilate în magazii. Era pentru a patra oară în ultimele 24 de ore când generalul Vlad îmi transmitea acest ordin. Ulterior, după ce am ajuns la unitate, generalul Vlad mi-a ordonat să transmit tuturor Securităţilor judeţene să intre în contact cu conducătorii locali ai răscoalei, să dialogheze şi să evite confruntările. Între timp revoluţionarii au intrat în unitate, am luat contact cu ei şi, împreună, am acţionat pentru găsirea unui centru al revoluţiei cu care să putem conlucra. Între altele l-am întrebat pe operatorul de la centrala telefonică specială (centrala „S”) dacă ştie ceva. Centrala fiind automată, operatorul mi-a spus că cele mai multe convorbiri se fac de la numărul 261, deoarece becul roşu de control este aprins tot timpul. Era postul telefonic din cabinetul colonelului Pârcălăbescu, comandantul Gărzilor Patriotice, aflat în clădirea Comitetului Central. Am format numărul, m-am prezentat şi surpriza mare a fost să aud: „Da, aici Ion Iliescu, vă ascult”. Ştiam cine este Ion Iliescu şi mai ştiam că e urmărit informativ într-un dosar, număr de cod „Iancu”, la Unitatea Militară 0110 (contraspionaj ţări socialiste), iar noi, cei din DSS, consideram, ca şi mulţi alţii, că ar putea deveni într-o zi conducătorul partidului şi al ţării. Acesta a fost motivul care m-a determinat să-i relatez despre ordinul transmis de Iulian Vlad şi decizia de a ne ralia şi sprijini masele de răsculaţi. Iliescu a primit informaţia cu interes şi satisfacţie şi, entuziasmat, m-a întrebat: „Cunoşti pe generalul Stănculescu de la Armată?”. La răspunsul meu afirmativ a spus: „Stănculescu este în cabinetul ministrului Apărării, telefon 262, ia legătura cu el, spune-i că ai vorbit cu mine şi mergi imediat acolo. Voi veni şi eu, trebuie să formăm un comandament militar unic, care să-şi asume în mod provizoriu treburile statului şi restabilirea ordinei”.

 

 Speram ca ulterior să putem realiza un echilibru şi să sprijinim o acţiune în slujba poporului nostru

nutrag

– Observ, în treacăt, că d-l Iliescu nu ezita să dea ordine, inclusiv militarilor. Ce s-a întâmplat mai departe?

– Am vorbit apoi cu generalul Stănculescu şi l-am informat despre venirea noastră la MApN. Aşa am ajuns, conducând o reprezentanţă a conducerii Departamentului Securităţii Statului şi, respectiv, a Ministerului de Interne, la reuniunea convocată de Ion Iliescu în Cabinetul ministrului Apărării. Era o încăpere de la etajul I, de circa 30 de metri pătraţi, cu o masă de consiliu cu 12 scaune, din care în timpul întrunirii au fost ocupate 11, astfel: pe latura dinspre fereastră: generalul Guşă, şeful Marelui Stat Major al Armatei, generalul Ghiţă, comandantul Trupelor de Securitate, Ion Iliescu, Petre Roman şi Mihai Montanu, în spatele lor, rezemaţi de pervazul ferestrei 4 sau 5 civili, dintre care îmi amintesc de Gelu Voican Voiculescu, Dan Iosif şi Constantin Ispas; pe latura dinspre interior eu (col. Gheorghe Raţiu), generalii Logofătu, Chiţac, Rus şi Dafinescu; în capătul din stânga al mesei, stând în picioare, generalul V.A. Stănculescu şi în spatele său generalul pensionar Nicolae Militaru, îmbrăcat în uniformă, aşa cum apăruse la televizor, iar în capătul din dreapta, căpitanul Dogaru, venit cu mine de la Departamentul Securităţii Statului. Stând în picioare mai erau 15, poate 20 de participanţi, ofiţeri şi civili.

Ca atitudine şi aspiraţii, noi, cei din structurile de apărare a ţării, susţineam răscoala populară, convinşi că după înlăturarea lui Nicolae Ceauşescu vom putea construi un stat cu un sistem socialist reformat. Eram deci din tabăra reformatorilor sistemului şi nu a lichidatorilor. Ştiam că Iliescu, Nicolae Militaru şi încă 3-4 generali de la Armată nutreau sentimente de simpatie pentru Uniunea Sovietică şi că erau în atenţia unităţilor de contraspionaj ale Departamentului Securităţii Statului, suspectaţi de legături cu spionajul militar sovietic. Despre generalul Stănculescu şi Petre Roman ştiam că înclinau spre Occident. Datorită acestui fapts speram ca ulterior să putem realiza un echilibru şi să sprijinim o acţiune în slujba poporului nostru. Deci să putem contracara atât interesele Uniunii Sovietice, cât şi ale Occidentului. (Va urma)

M. GROZA

Comentarii:

comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.