Şacalii completează de câţiva ani fauna din pădurile Harghitei | Informația Harghitei - jurnal independent
joi , 9 decembrie 2021
Home » Agricultură/Ecologie » Şacalii completează de câţiva ani fauna din pădurile Harghitei
Şacalii completează de câţiva ani fauna din pădurile Harghitei

Şacalii completează de câţiva ani fauna din pădurile Harghitei

  • Dr. ing. Farkas Attila, Universitatea Sapientia Sfântu Gheorghe: „Este foarte uşor să-l cataloghezi drept o specie periculoasă, să-l găseşti vinovat de toate, dar este foarte posibil ca astfel de considerente să nu fie cele corecte. (…) Este o specie nouă pentru noi, care mai trebuie studiată, înainte de a ne pronunţa.”

Blamat de cele mai multe ori, şacalul este un animal „inteligent” şi cu un mod de organizare special. Nu este pretenţios, adaptându-se uşor habitatelor pe care le ocupă, născut să fie un supravieţuitor, consideră specialiştii care au aprofundat studiul comportamentului acestui animal.

Şacalii au apărut în Harghita în urmă cu şase-şapte ani, potrivit gestionarilor fondurilor cinegetice din judeţ, urcând de-a lungul principalelor cursuri de apă.

Mărmureanu Biró Leonárd, directorul Asociaţiei de Vânătoare şi Pescuit Sportiv (AVPS) „Târnava Mare” îimonitorizează de tot atâţia ani.

„Acum 15 ani trăiau numai în Deltă şi iată că au ajuns până aici. Şacalii au venit în Harghita pe lângă Olt, în sus. Prima oară au fost văzuţi în zona Odorhei în urmă cu şapte ani. Alţii au urcat pe malurile Târnavei. Sunt prădători care vânează în haită; dacă vezi unul, sigur sunt mai mulţi. Cele mai multe exemplare pe care le-am numărat noi într-o haită au fost unsprezece. Dacă un astfel de grup începe să vâneze, cele mai mari pagubele le face în rândul iezilor de căpriori şi în cel al purceilor de mistreţi. Nu-i de ajuns că avem aici lupi, mistreţi şi urşi, am mai primit un prădător”, ne spune experimentatul vânător.

Potrivit acestuia, şacalii se înmulţesc, îşi marchează propriul teritoriu de vânătoare şi pe măsură ce numărul familiilor creşte se măreşte şi suprafaţa ocupată de ei.

„Dar avem şi lupi, care nu o să-i lase să le ocupe teritoriile; au mai rărit din ei. Anul acesta am văzut şacali şi la Corund, unde au ajuns urcând pe lângă Târnava Mică. Le-am văzut şi vizuina. Din fericire, pot mânca iezi doar primăvara, în rest animale mici, rozătoare şi păsări care cuibăresc la sol, câteodată şi din specii protejate, că n-au ei de unde să ştie ce-i cu treaba asta – dar nu putem spune că reprezintă o mare problemă. Şacalul este un animal oportunist, însă nu poate vâna animale mari, chiar dacă atacă în haită; sunt un pic mai mari decât o vulpe, pot face pagube la vânatul mic, dar nu pot omorî o oaie, de exemplu”, adaugă directorul AVPS „Târnava Mare”.

Câteva familii de şacali trăiesc şi în zona Ciuc

Prima dată a apărut o familie de şacali în zona Ciucsângeorgiu. Potrivit ultimelor observaţii, mai sunt familii de şacali în zona Fitod şi la Şumuleu. Fiecare familie are între cinci şi nouă exemplare. I-am văzut prima dată în urmă cu cinci ani. Sunt animale inteligente, trăiesc în familii, unde există o ierarhie. Punctul lor forte este că toţi membrii acesteia îngrijesc puii şi se ajută reciproc”, povesteşte Hadnagy Lehel, directorul AVPS „SZILOS”.

Ca orice carnivor sălbatic, a făcut pagube în rândul vânatului, dar fiind vorba despre câte o familie pierderile nu au fost semnificative, menţionează gestionarul fondurilor de vânătoare din zona Ciuc.

„Şacalul omoară animalele tinere, mieluţi abia născuţi, chiar şi viţei, stau la pândă şi când vaca fată, vin şi iau viţelul. Eu, ca gestionar de fonduri de vânătoare, am avut pagube produse de şacali în rândul populaţiei de căpriori, dar în gospodăriile din zona Ciuc nu au fost identificate daune de care să fi fost responsabili şacalii. Din punct de vedere al biodiversităţii este bine că avem în fauna noastră şi şacali, dar dacă populaţia lor creşte peste un anumit nivel, face pagube sau periclitează populaţiile altor specii, dacă iepurele de câmp dispare din cauza lor de exemplu, gestionarii trebuie să intervină, pentru restabilirea echilibrului care să ajute şi biodiversitatea. Eu nu sunt împotriva şacalilor, până acum la noi nu au făcut pagube. Dacă se înmulţesc, având cote de vânătoare, putem să intervenim şi să ţinem populaţia acestora sub control”, detaliază directorul AVPS „SZILOS”.

Nu demult, şacalii au fost surprinşi în capturile camerelor-capcană instalate în zona Ivo (Zetea), traversând câmpul lor de detectare, photo-trapping-ul dovedindu-se încă o dată un instrument cu un potenţial uriaş pentru studierea mişcării şi a ecologiei comportamentale a faunei sălbatice.

Şacalii – „o specie nouă, care mai trebuie studiată, pentru a fi cu adevărat cunoscută”

Doctor inginer Farkas Attila, cadru didactic la Universitatea Sapientia Sfântu Gheorghe, a studiat şacalii timp de un deceniu. Mai mult, aceste animale au devenit subiectul tezei sale de doctorat.

Despre şacal se ştie, în general, că este un mamifer sălbatic din familia Canidae, asemănător cu lupul, dar mai mic decât acesta, cu coada mai scurtă şi cu botul ascuţit.

Dr. Farkas Attila ne prezintă modul specific de trai şi de organizare al acestor animale, ajutându-ne să înţelegem motivele răspândirii lor. Aflăm astfel că şacalii trăiesc în grupuri familiale compuse dintr-o pereche Alfa, puii din acel an – în medie trei până la cinci pui, dar au fost văzuţi şi opt pui la o fătare susţin biologii – şi câteva femele „helper” provenite din rândul puilor născuţi în anii precedenţi, în jur de trei exemplare care nu se reproduc, rolul lor fiind să ajute familia la creşterea celei mai tinere generaţii.

Puii cresc repede, ajungându-şi din urmă părinţii în decurs de un an. Atingând starea de deplină dezvoltare, masculii sunt alungaţi din familie de către perechea Alfa, fiind nevoiţi să migreze şi să îşi întemeieze propriile familii; la fel şi femelele care refuză să rămână în afara ciclului de reproducere şi să devină ajutoarele familiei Alfa.

„Astfel, specia se dispersează în teritoriu. Populaţia de şacali este în plină expansiune. Creşterea arealului său este o tendinţă la nivel european şi vorbim în acest caz despre o dispersie naturală, care nu este influenţată de om. Se pare că este loc în natură pentru această specie, o nişă pe care o umple, aici au surse de hrană, iernile nu mai sunt atât de reci, nici zăpadă prea mare ca factor limitativ, se deplasează de regulă de-a lungul cursurilor râurilor, caută noi locaţii şi nu pot fi observaţi decât pe un habitat locuit în totalitate de ei, cu mai multe familii care comunică între ele, urlând. Încă nu se aud pe la noi, nu ştiu dacă se vor auzi, dar prezenţa lor poate fi confirmată. În 2007 (şacalii – n.a.) au fost prezenţi în 13 judeţe şi începând din 2019 sunt în toate judeţele din ţară”, ne spune domnia sa.

Specialiştii confirmă că iezii căprioarelor şi puii mistreţilor reprezintă o hrană pe placul şacalilor, la fel ca pentru toţi prădătorii pădurii, însă baza dietei sale o constituie rozătoarele mici. Adaptându-se uşor ofertei habitatului în care trăieşte, nu este dependent de o anumită sursă de hrană, mulţumindu-se cu orice: fazani, iepuri, dar la fel de bine şi cu rapiţă, floarea soarelui, dude, corcoduşe, pepeni, porumb şi struguri.

„Şacalul nu se specializează pe o anumită specie şi nu învaţă un anumit tip de vânătoare pentru a o urmări până la exterminare. Aşa ceva nu s-a constatat nicăieri. Este foarte uşor să-l cataloghezi ca o specie periculoasă, să-l găseşti vinovat de toate, dar este foarte posibil ca astfel de considerente să nu fie cele corecte, pentru că nu avem studii fundamentale şi nu există dovezi în acest sens. Este o specie nouă pentru noi, despre care nu ştim prea multe. Este o specie care mai trebuie studiată, pentru a fi cunoscută sub toate aspectele, înainte de a ne pronunţa”, apreciază dr. Farkas Attila.

Dacă şacalii sunt o năpastă sau admisibili, depinde de cine şi din ce punct de vedere priveşte: vânătorii reclamă, justificat altminteri, că şacalii care mănâncă puii animalelor pădurii decimează vânatul, lăsându-l fără urmaşi. Însă la fel procedează şi alte specii de carnivore.

 Pe de altă parte, proprietarii culturilor agricole, disperaţi de pagubele făcute de mistreţi, de pildă, se bucură că numărul acestora se mai împuţinează.

„Ceea am văzut eu, cu ochii mei, nu redând o referinţă bibliografică citită undeva, cunoscând strategia de vânătoare a unei haite de lupi, care colaborează şi pot doborî o pradă cu dimensiuni mult mai mari decât ale lor, pot spune că în cazul şacalilor este altfel: ei pornesc în grup, dar se despart, fiecare îşi urmează drumul şi vânează individual. Eventual, dacă găsesc o pradă mai mare, de exemplu o scroafă cu purcei, atunci comunică şi se pot ajuta: unii atrag atenţia scroafei şi alţii mai fură din purcei, dar numai pe cei mici de 2-3 luni. Dacă vorbim de şoldani la 20 de kilograme, nu mai pot face asta nici cu ajutor. Mai degrabă aş spune că şacalii colaborează periodic. Dar oricât de colaborativi ar fi, nu pot prinde un mistreţ mare sau un căprior adult. Conform literaturii de specialitate, un şacal are o greutate corporală de până la 16 kilograme, dar eu nu am văzut exemplare mai mari de 13,5-14 kilograme. După părerea mea, câinii hoinari reprezintă o problemă mai mare decât şacalii”, explică dr. Farkas Attila.

Sunt destule cazurile când gunoiul menajer, aruncat la marginea satelor, ca urmare a managementului defectuos al deşeurilor, atrage şacalii şi se întâmplă ca ei să intre şi în gospodării, unde prind păsările şi puii lăsaţi liberi prin curte sau pe câmp. Pentru că, spre deosebire de urşi, lupi şi vulpi, susţin cei care le-au studiat comportamentul, şacalii nu escaladează garduri şi nu pot ajunge la orătăniile îngrădite.

„Este foarte interesant rezultatul studiilor privind dieta şacalilor în diferite zone: în Serbia, de exemplu, se hrănesc mai ales cu resturi de la abatorizare, în Ungaria cu organele vânatului mare, care se eviscerează pe teren, şacalii servindu-se ca de la un bufet suedez. În India, potrivit unui studiu, se hrănesc cu orez. În Israel, în schimb, au muşcat de bot viţeii abia fătaţi, care, nemaiputând să sugă, au slăbit şi au putut să-i mănânce. Toate aceste informaţii nu se pot extrapola ca în cazul lupilor, când un studiu realizat de exemplu în Polonia sau în Ucraina poate fi valabil şi în România. În cazul şacalilor, studiile făcute în diferite zone ale aceleiaşi ţări diferă, pentru că altele sunt sursele lor de hrană pe care li le oferă habitatul. Şi dacă are linişte, adăpost şi nu este deranjat de lupi, atunci se simte bine”, concluzionează dr. ing. Farkas Attila.

Nici înger, nici demon, ci doar un animal competitiv înnăscut, şacalul a pătruns în fauna autohtonă, potrivit specialiştilor, în urmă cu aproximativ o jumătate de secol. Originar din India, mânat de încălzirea globală potrivit unor biologi, ori din motive doar de el ştiute deocamdată, şacalul a străbătut un drum lung, traversând Iranul, Turcia ca să ajungă în Europa, pe vechiul continent, stabilindu-se îndeosebi în Grecia, Bulgaria, Albania şi mai apoi în România noastră mereu surprinzătoare.

DANIELA MEZEY

Comentarii:

comentarii

One comment

  1. Felicitari pentru articol

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.