Români şi unguri în Transilvania, înainte şi după Trianon (5)

Deşi Articolul 169 al Tratatului prevedea restituirea imediată a valorilor şi bunurilor ridicate, luate sau sechestrate, mare parte a arhivelor transilvane se află la Budapesta şi în Secolul XXI

• Interviu cu prof. univ. dr. Petre Ţurlea, istoric

– Cum a petrecut Ungaria ziua semnării Tratatului de la Trianon?

– Ziua semnării Tratatului de la Trianon, 4 iunie 1920, a fost decretată zi de doliu: serviciile publice au fost închise; s-au oficiat slujbe de implorare a divinităţii pentru naţiunea maghiară în toate bisericile, de toate confesiunile; a fost oprită circulaţia pe căile ferate, de asemenea a tramvaielor din oraşe; prăvăliile au fost închise; tot parlamentul s-a ridicat în semn de doliu. Seara, membrii Ligii pentru Apărarea Integrităţii teritoriale au manifestat împotriva Guvernului, care-şi dăduse consimţământul la „înjunghierea Ungariei”. Se primise o mare lovitură după ce Ungaria a vrut să impresioneze Conferinţa de Pace de la Paris prin delegaţia pe care a trimis-o: 7 comisari generali, 6 comisari simpli, 38 de experţi (majoritatea pe problemele Transilvaniei), 6 consilieri politici, 14 secretari, un secretar general, secretari adjuncţi. Materialele documentare prin care urmau a fi susţinute cererile Ungariei erau cuprinse în patru volume masive, iar în prefaţa primului, cu infatuarea specifică, scria: „Această lucrare este un tezaur unic al ştiinţei ungare (…) Este un izvor constant pentru istoricii viitorului”. Cu toate acestea, morga delegaţilor unguri, în frunte cu contele Apponyi, dispreţul arătat celorlalte popoare din Bazinul Dunărean, au influenţat negativ opinia publică occidentală.

– Actul de pace a intrat în vigoare imediat?

– România a ratificat Tratatul foarte rapid, la 17 august în Adunarea Deputaţilor şi la 26 august în Senat. Regele l-a promulgat la 30 august. Ungaria, în schimb, a tergiversat ratificarea, tot aşteptând o răsturnare favorabilă ei dinspre Occident. Aceasta nu a venit şi Marile Puteri au recurs la un ultimatum în urma căruia, la 15 noiembrie 1920, avea loc şedinţa de ratificare. Ziua respectivă a fost chiar mai dramatică decât cea a semnării Tratatului de la Trianon: deputaţii maghiari au îmbrăcat haine negre şi au purtat semne de doliu. Pentru ca nimeni din membrii Adunării Naţionale maghiare să nu se facă vinovat pentru actul ratificării, s-au tras la sorţi 60 de deputaţi, care au ratificat actul. În galeriile sălii, alături de deputaţii îmbrăcaţi în negru, au asistat reprezentanţi de frunte ai elitei Ungariei, în ţinută de doliu. Deasupra parlamentului flutura un steag negru. După ratificare, toţi deputaţii au strigat: „Nem, nem, soha!” (Nu, nu, niciodată!). A apărut şi un jurământ: „Cred în Dumnezeu. Cred în patrie. Cred în revenirea Ungariei Milenare”.

Tratatul de la Trianon intra în vigoare la 26 iulie 1921. Prin el a fost creat un stat ungar restrâns, de 92.915 kmp (căruia i se va adăuga oraşul Sopron, aflat anterior în Austria). Spre deosebire de Ungaria Mare, era de data aceasta un stat naţional, cu trei sferturi din cetăţeni de origine maghiară. Cele 22 de judeţe din Transilvania propriu-zisă, Banat, Crişana şi Maramureş, unite cu România aveau, în 1920, următoarea configuraţie demografică şi etnică: 4.392.578 de locuitori în zona rurală, 721.546 de locuitori în zona urbană – în total 5.114.122. Principalele trei grupuri etnice erau: români – 2.884.277; unguri (şi secui) – 1.305.753; germani – 539.427. Proporţional: români 56,38%, unguri şi secui 25,53%, germani 10,54%; alţii 7,55%. Suprafaţa era de: 57.819 kilometri pătraţi Transilvania propriu-zisă; Banatul – 17.980 kmp; Crişana – 17.036 kmp, Maramureş – 8.592 kmp. Iar din fostele posesiuni ale Austriei se adăuga Bucovina, cu 10.442 kmp şi 821.000 de locuitori. Aşadar, suprafaţa totală unită, din fosta Austro-Ungarie, era de 111.919 kilometri pătraţi.

– Există cumva în Tratatul de Pace chestiuni pe care România nu le-a rezolvat?

– Dimpotrivă, există puncte pe care Ungaria nu le-a rezolvat! Articolul 168 spunea: „Ungaria va efectua, conformându-se procedurii stabilite de Comisia reparaţiilor, restituirea (…) obiectelor de orice fel şi a valorilor ridicate, luate sau sechestrate”, iar Articolul 169 venea cu o precizare fermă: „Guvernul Ungariei îşi ia îndatorirea de a face imediat restituirile prevăzute în Articolul 168”. Aceste articole vor genera ani întregi de dispute româno-maghiare, problema readucerii în Transilvania a bunurilor culturale transportate în Ungaria în timpul Primului Război Mondial punându-se chiar de la începutul anului 1919. Deşi armata română a ocupat Ungaria în 1919, Guvernul român nu a vrut să repatrieze bunurile în timpul acelei ocupaţii, pentru a nu trezi suspiciuni în Occident sau acuzaţii din partea ungurilor. În martie 1919 Guvernul României alcătuieşte o comisie pentru recuperarea bunurilor, iar în septembrie acelaşi an se formează o comisie mixtă pentru aceeaşi problemă. România, reprezentată de expertul în artă Coriolan Petran (din Comisie făceau parte mai multe persoane, între care Camil Ressu, Corneliu Medrea, Romulus Vuia), cerea 100 de lăzi depozitate la Muzeul din Budapesta; ungurii au refuzat, iniţiind şi o campanie antiromânească pe această temă. Disputa a continuat şi la 23 iunie 1922 au fost aduse în ţară 77 de lăzi şi o cutie. Celelalte obiecte nu au fost retrocedate niciodată şi mare parte din arhivele transilvănene se află la Budapesta şi în Secolul XXI.

– Presupun că semnarea şi ratificarea Tratatului n-a însemnat şi încetarea propagandei maghiare.

– Dinspre Occident au început să vină în Transilvania ziarişti, reprezentanţi ai unor culte, politicieni, cu evident îndemn din partea Budapestei, pentru a verifica plângerile ungurilor. Unii se exprimau a fi de acord cu ele înainte de a veni în România. Un mare ecou l-a avut vizita, în toamna lui 1920, a lui De Monzie, membru al Parlamentului de la Paris, care a înaintat o propunere de revizuire a Tratatului de la Trianon. Acestuia îi răspunde Nicolae Iorga, cu următoarele cuvinte: „O mie de ani au stat valahii ăştia sub cizme şi sub copite. Ca nişte câini au fost ţinuţi la uşa stăpânilor. Acuma, însă, lucrurile s-au schimbat. Scriptura s-a împlinit: s-au coborât din scaun cei puternici şi s-au ridicat cei umili. Şi ce răzbunare cumplită s-ar fi putut aştepta! (…) Şi iaca, „valahul sălbatic” n-a sucit gâtul la un pui de găină. Şcolile funcţionează, cetăţile bisericeşti sunt înconjurate de respect public, nici un gazetar n-a plătit un filer amendă pentru că ne tratează de simpli „ocupanţi”; revistele şi ziarele lor au avantajii cari lipsesc publicaţiilor noastre (…) Judecătorii judecă în ungureşte. Şi chitanţa care ţi-o dă domnişoara de la Poştă, căreia a trebuit să-i vorbeşti ungureşte, e tot în limba dumnealor. Şi aşa fiind, le spunem prietenilor noştri că mai mult nu putem, decât doar să dăm înapoi ceea ce e al nostru”. (Va urma)

Interviu de Mihail Groza

Comentarii:

comentarii