Puteți susține ziarul Informația Harghitei și, implicit, această pagină de Internet
prin direcționarea către Fundația „Adevărul Harghitei”
a până la 3,5% din impozitul datorat.

Vasile Lechinţan. Ultimul interviuRevoluţia ungară este una dintre cele mai mari greşeli istorice de atitudine maghiară faţă de români | Informația Harghitei - jurnal independent
marți , 19 martie 2024
Home » (Inter)Național »
Vasile Lechinţan. Ultimul interviu
Revoluţia ungară este una dintre cele mai mari greşeli istorice de atitudine maghiară faţă de români
<h5><i>Vasile Lechinţan. Ultimul interviu</i></h5>Revoluţia ungară este una dintre cele mai mari greşeli istorice de atitudine maghiară faţă de români

Vasile Lechinţan. Ultimul interviu
Revoluţia ungară este una dintre cele mai mari greşeli istorice de atitudine maghiară faţă de români

– Susţineţi, în cercetările dvs. privind anii 1848-’49, că revoluţia ungară este una dintre cele mai mari greşeli istorice de atitudine maghiară faţă de români. Care este raţiunea acestei afirmaţii?

– Nici nu trebuie să justific eu ceva, o face istoria, istoria cea adevărată. Revoluţia ungară s-a transformat, din luptătoare pentru cauza libertăţii şi dreptăţii, într-o opresoare a românilor, asupra cărora a declanşat o cruntă teroare; de la acea dată de 15 martie 1848 începând, până la înfrângerea ei în august 1849, i-au căzut victime numeroşi români nevinovaţi, copii de vârste diferite, femei, bătrâni, preoţi şi dascăli, toţi schingiuiţi şi ucişi cu o bestialitate fără egal în istoria revoluţiilor paşoptiste din Europa. Este de-a dreptul cutremurătoare lista românilor martiri din aproape fiecare sat al Transilvaniei, şi-i amintim aici cu durere reală şi nu pentru o polemică în sine, inutilă şi lipsită de respectul profund pe care-l datorăm memoriei lor. Românii nu s-au lăsat, cu preţul vieţii, să fie şterşi de pe faţa pământului, având în fruntea lor un Iancu, un Bărnuţiu, un Bariţiu, un Papiu, un Şaguna, un Buteanu, un Romanu-Vivu, un Bătrâneanu, un Laurian, un Micaş, un Solomon, un Vlăduţiu, un Ciurileanu, un Axente, un Balint, un Corcheş şi mulţi alţi bărbaţi în care poporul avea toată încrederea. Blajul a fost simbolul afirmării idealurilor revoluţiei române şi Munţii Apuseni simbolul rezistenţei invincibile româneşti în faţa „dezideratelor” revoluţiei ungare. Au fost ucişi şi fruntaşi saşi care nu au fost de acord cu terorismul maghiar instalat atunci în Transilvania, chiar saşii foloseau termenul „terorism”, în corespondenţa lor cu referire la insurgenţii maghiari de la Cluj.

– Să fie şterşi de pe faţa pământului?

– Da, pentru că brusc şi din senin au devenit în faţa lui Kossuth şi a acoliţilor săi fanatici „vânzători de patrie [maghiară] şi rebeli”, deci buni de şters de pe faţa pământului. Actul maghiar de la 1848 era dominat de „idealul” unei Ungarii mari, cu luarea Transilvaniei şi transformarea acestei ţări într-una pur maghiară, nemaicontând nimeni şi nimic, românii şi saşii urmând să se descurce cum vor putea, să dispară pur şi simplu. Sigur că nimănui nu-i convine, nici unui popor, ca să se trezească într-o bună zi, la „idealul” cuiva dinafară, că e bun de şters de pe faţa pământului. Kossuth nu a recunoscut nici un drept românilor din Transilvania şi Ungaria, în afara celui de a se dizolva în naţiunea ungară. „Eu niciodată, dar niciodată, sub sfânta coroană maghiară, altă naţiune sau naţionalitate decât cea maghiară nu voi recunoaşte. Ştiu că sunt oameni care vorbesc altă limbă, dar mai mult de o naţiune aici nu este”, afirmă idealizatul erou maghiar (de fapt, slovac la origine). Asta este pur şi simplu realitatea: cei care au condus revoluţia ungară şi toţi cei care i-au adoptat orbeşte dezideratele au trecut peste drepturile, demnitatea şi libertatea românilor şi au pus pe prim-plan uniunea Transilvaniei cu Ungaria şi ştergerea identităţii de român de pe faţa pământului, fie prin sabie, fie prin lance, fie prin împuşcare, fie prin spânzurătorile pe care le-au ridicat atunci în Transilvania, spre marea ruşine a Europei, fie „de bună voie” – credeau teroriştii – prin lepădarea de către români a limbii, religiei şi etniei lor, cu promisiunea că astfel vor avea toate drepturile de pe lume, ca şi maghiarii. Iată ce uriaş plan şi-au propus corifeii revoluţiei ungare, în frunte cu Kossuth, ce enormă greşeală de atitudine faţă de numerosul popor român din Transilvania! Şi pentru realizarea acestui deziderat monstruos s-a trecut la faptele criminale amintite. Au fost atunci numeroase jertfe din partea românilor (inclusiv numeroşi bătrâni, femei, copii nevinovaţi). Mai mult, din cauza acestui terorism maghiar (sintagmă des folosită în epocă de români şi de saşi) au căzut jertfe nevinovate şi din partea maghiarilor, pentru că moţii au aplicat, în câteva localităţi, din păcate, Legea talionului, deoarece atrocităţile gardiştilor maghiari/secui au fost pur şi simplu monstruoase. Bariţiu a condamnat aplicarea de către români a Legii talionului, dar a avertizat că nu trebuie să înfrunţi un leu crezând că-i adormit.

Până şi Marx a scris de pe poziţii ungureşti împotriva românilor. În unele scrieri autohtone se perpetuează şi azi teoria anilor proletcultişti

– Istoriografia maghiară nu şi-a schimbat cu nimic poziţia, doar că nu mai foloseşte termenii din ’48, „bandiţi valahi” şi „gunoaie ingrate”…

– De prea mult timp ziua de 15 martie 1848 este preluată de maghiari cu o idealizare fără margini, şi vânturată peste tot, cu toate dezideratele ei revoluţionare de atunci. Şi astăzi se aud voci din partea maghiară că susţin „idealurile” revoluţiei ungare de la 1848-1849. Românii nu au ce sărbători în privinţa revoluţiei ungare paşoptiste şi aşteaptă de la maghiarii oneşti să se dezică pentru totdeauna de acele „idealuri”, de o enormitate a pretenţiilor fără egal, şi să recunoască şi să condamne acea uriaşă greşeală de atitudine maghiară din acei ani care trebuiau, nu să sape un hău uriaş între români şi maghiari, ci să încoroneze idealurile adevărate ale Libertăţii, Egalităţii şi Frăţiei. Şi era o şansă să se realizeze aceste deziderate nobile, pentru că nu toţi maghiarii din Transilvania au fost atunci de partea celor care au terorizat pe români şi pe saşi şi aceştia au avut o vedere realistă asupra şansei de înţelegere de atunci. Lucrând la teza mea de doctorat despre Revoluţia de la 1848-1849 în Comitatele Cluj, Turda şi Scaunul Arieş, am găsit un document în care un oficial maghiar onest a spus, imediat după evenimente, văzând ce atrocităţi s-au făcut, că atunci, în timpul revoluţiei, a fost vremea mişeilor şi nemernicilor, şi enumeră o listă dintre aceştia din Scaunul Arieş, maghiari, care au contribuit la masacrele contra românilor din acea zonă. Apoi, tot din partea onestă a maghiarimii de atunci, mulţi ţărani maghiari iobagi din Câmpia Transilvaniei s-au alăturat ţăranilor iobagi români la Revoluţie. Sunt documente oficiale în acest sens.

– Paradoxal este că viziunea maghiară este împărtăşită şi de unele manuale şcolare româneşti, manualele „progresiste”; aveaţi mai demult nişte observaţii la un manual de clasa a VII-a, scos de Editura Humanitas Educaţional, sub egida Ministerului Educaţiei Naţionale.

– În istoriografia maghiară sunt acuzaţi românii că s-au aliat cu împăratul împotriva celor care luptau pentru libertate, împotriva revoluţiei ungare. Până şi Marx a scris de pe aceste poziţii ungureşti contra românilor. Este lăudat Bălcescu pentru că ar fi mediat pe lângă Kossuth şi Avram Iancu pentru unirea forţelor celor două revoluţii, marele conducător din Apuseni fiind considerat vinovat în această problemă. Este perfect teoria anilor proletcultişti, când unii istorici români comunişti au vehiculat-o şi ei, respectiv numai revoluţia ungară era progresistă, revoluţia română nu, pentru că s-a aliat cu împăratul. Nu se ţine cont că de la Blaj, după adunările româneşti din primăvara anului 1848, au fost trimişi 100 de delegaţi la Cluj, în frunte cu episcopul Lemeni, la Guberniu şi la Dietă, pentru ca românii să-şi impună revendicările lor naţionale. La Cluj, însă, au găsit o atmosferă de teroare ungară nemaiîntâlnită, nici vorbă de colaborare a celor de acolo cu românii. În această atmosferă de teroare s-a votat uniunea Transilvaniei cu Ungaria, peste voinţa românilor transilvăneni şi chiar a saşilor. Cu cine să mai colaborezi, cu masa de terorişti care a votat uniunea? După votarea uniunii forţate cu Ungaria, statul transilvan, Guberniul, a trimis armata contra ţăranilor români, soldaţii secui au comis asasinatele de la Luna, Mihalţ, au fost spânzuraţi prefectul Bătrâneanu şi tribunii Vasile Simonis şi Vasile Turcu la Cluj, ceea ce românii nu au uitat, şi cete de vânătoare ungureşti şi secuieşti au început războiul civil în Ardeal ca să-şi impună prin teroare uniunea. Atunci românii au văzut în împărat un real salvator. S-au declarat de partea împăratului, nu aveau deloc nevoie de „libertatea” ungară pusă în mod făţiş să extermine pe români, prin incursiuni în sate româneşti, prin tribunale de sânge, s-a ajuns până acolo cu terorismul şi dezumanizarea prin ură groaznică contra românilor încât după pronunţarea sentinţei la moarte, nişte monştri unguri din completul de judecată nu au mai avut răbdare ca românii respectivi să fie executaţi de altcineva, ci i-au executat ei, pe loc, la tribunalul din Gurghiu şi în alte locuri. Aici trebuie să ajungem cu conştientizarea asupra a ceea s-a întâmplat la 1848-1849 în Transilvania, nu la poveşti cu Bălcescu, care a intervenit pe când era prea târziu, în iulie 1849, când zarurile erau aruncate şi atrocităţile contra românilor încă vii. Şi apoi, cu revoluţionarii extremişti unguri nu aveai cu cine să te-nţelegi. Nu a trimis Kossuth pe Dragoş în Apuseni, în mai 1849, să trateze cu capii Revoluţiei Române şi pe de altă parte a dat ordin trupelor lui Hatvani să-i captureze pe Iancu şi pe ceilalţi? A fost capturat prefectul Ioan Buteanu, pe care l-au ucis mişeleşte. Moţii s-au răzbunat pe nedrept pe deputatul Ioan Dragoş, considerându-l trădător. În manualul amintit, în Ardealul strămoşilor noştri, marii mişei şi tirani, reieşiţi din rândul nobilimii şi funcţionărimii maghiare, rămân netulburaţi şi protejaţi, neaduşi la lumina istoriei.

Românii din Ibăneşti au mers la Târgu Mureş, în martie 1990, cu sufletul ultragiat de mari atrocităţi pe care le-au suferit părinţii, moşii şi strămoşii lor din partea ungară. De aceea este bine să cunoaştem exact pe ce substrat de memorie istorică locuim

– Se pare, domnule Lechinţan, că indiferent ce scriu manualele, indiferent de cine şi cum diriguieşte ţara şi lumea, memoria istorică lucrează în profunzime şi datele ei fundamentale nu sunt uitate niciodată…

– Este bine să ne amintim tot timpul acest lucru: că memoria istorică lucrează, în permanenţă, chiar fără să ne dăm seama. Românul „ţine minte” – este caracteristica observată de străini în secolele trecute. Românii din Ibăneşti au mers la Târgu Mureş, în martie 1990, cu sufletul ultragiat de mari atrocităţi pe care le-au suferit părinţii, moşii şi strămoşii lor din partea ungară, mai ales la 1848-1849 şi la 1940-1944. Ţăranul Mihăilă Cofariu a suferit atunci bestiale lovituri în faţa lumii întregi. A fost o victimă şi a propriului suflet ultragiat de atrocităţile vechi suferite de strămoşii săi, practic o victimă de a doua generaţie în lanţ a atrocităţilor istorice, pentru că el a mers convins că-şi apără neamul, nu a fost nicidecum influenţat de cine ştie ce recompense sau incitări la ură gratuite, cum cred unii. Şi aici se cuvine să ne amintim doar de trei cazuri semnificative: în comunele Hodac şi Ibăneşti din actualul judeţ Mureş, trupele de vânătoare secuieşti au ucis prin împuşcare, prin tăierea capului sau prin îngropare de vii, zeci de români, inclusiv copii, în februarie-martie 1849. Crime similare au avut loc apoi în anii ’40. De aceea este bine să cunoaştem exact pe ce substrat de memorie istorică locuim, pentru a evita orice prilej de conflict interetnic şi pentru a gestiona raţional şi cu mare atenţie trecutul, cu memoria lui. A acoperi trecutul sub capac, a-l ascunde şi uita este extrem de periculos, pentru că riscăm să se repete. Numai prin cunoaşterea adevărului istoric putem să fim mereu în gardă, pentru ca istoria să nu se repete. Trecutul acesta viu în memoria locuitorilor din Ibăneşti şi Hodac, de pildă, merită o tratare mai amplă.

Aşadar, este evident că nu se poate merge o eternitate cu această atitudine jignitoare faţă de români. Nu se mai poate sărbători 15 martie integral, sfidându-se sensibilitatea istorică a românilor, care atunci chiar că nu aveau absolut nici o vină pentru ceea ce li se pregătea. Trebuie întors totul în relaţiile româno-maghiare la onestitate în atitudini şi normalitate de tip european în raportarea unuia faţă de celălalt, reînvăţând alfabetul respectării demnităţii umane şi naţionale, de la gesturile cele mai simple începând – şi acestea călcate azi în picioare de unii oficiali maghiari, mai ales în zona Covasna, Harghita, Mureş.

Interviu de Mihail GROZA

Comentarii:

comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.