Retrocedarea pădurilor şi efectele ei ecologice, economice şi sociale (I) | Informația Harghitei - jurnal independent
joi , 1 decembrie 2022
Home » Agricultură/Ecologie » Retrocedarea pădurilor şi efectele ei ecologice, economice şi sociale (I)
Retrocedarea pădurilor şi efectele ei ecologice, economice şi sociale (I)

Retrocedarea pădurilor şi efectele ei ecologice, economice şi sociale (I)

Una dintre cele mai mari catastrofe care s-au abătut asupra ecosistemului forestier românesc

Modul cum au fost retrocedate pădurile României după anul aşa-zisei revoluţii din decembrie 1989, prin efectele pe care le-a produs, constituie una dintre cele mai mari catastrofe care s-au abătut asupra ecosistemului forestier românesc. Dacă vom privi la vecinii noştri sau la oricare dintre ţările foste socialiste care ca şi noi, urmând modelul gorbaciovist, au revenit la fosta formă de organizare precomunistă, putem constata că nici unii nu au greşit în domeniul retrocedării pădurilor aşa cum am făcut-o noi, românii. Dacă greşeala a fost din ignoranţă (adică din prostie) sau cu premeditare (adică din ticăloşie), acum nu mai are nici o importanţă întrucât fapta este consumată şi au rămas doar efectele pe care acum le vedem şi le simţim cu toţii.

l Efectele ecologice sunt poate cele mai evidente şi s-au arătat prin frecventele inundaţii şi permanentele alunecări de teren care au afectat sute de gospodării din ţara noastră. Urmează în perspectivă a se amplifica un fenomen care s-a declanşat deja şi care constă în procesul de eroziune a solului. Fenomenul se va resimţi mai ales în zona montană, pe terenurile cu pante mai mari de pe care s-au tăiat pădurile.

l Efectele economice sunt la fel de evidente şi constau în diminuarea substanţială a veniturilor înregistrate la bugetul de stat ca urmare a desfiinţării industriei româneşti de prelucrare a lemnului. Toate marile combinate şi întreprinderi de prelucrare a lemnului, inclusiv fabricile de mobilă, au dispărut din peisajul industrial românesc din lipsă de materie primă ca urmare a retrocedării pădurilor.

l Efectele sociale au fost şi sunt cele legate de forţa de muncă. Ca urmare a închiderii combinatelor şi fabricilor de prelucrare a lemnului şi, nu în ultimul rând, al întreprinderilor de exploatări forestiere, sute de mii de muncitori şi specialişti au rămas fără locuri de muncă, devenind şomeri. Prin închiderea fabricilor de prelucrare a lemnului au fost falimentate şi sute de întreprinderi de utilaje şi piese de schimb care produceau maşini şi unelte destinate acestei industrii. Din şirul pierderilor pe care le-a suferit economia românească nu putem omite sutele de mii de specialişti care s-au format în decursul timpului şi care încetul cu încetul au dispărut. Mulţi dintre aceştia au fost specialişti de înaltă calificare care prin competenţa lor au dus faima industriei româneşti de prelucrare a lemnului şi mai ales a mobilei în cele mai îndepărtate colţuri ale lumii. Toate pierderile pe care le-am menţionat sunt pagube cum se spune la vedere, dar sunt şi altele foarte multe care nu se văd, sau nu se văd încă. Dintre aceste efecte care nu sunt la vedere vom aminti doar două:

– degradarea şcolii silvice româneşti, înţelegând prin aceasta nu numai şcolile propriu-zise, inclusiv Facultatea de Silvicultură, ci şi întregul colectiv de specialişti pe care acestea le formau şi le pregăteau printr-un proces continuu de perfecţionare;

– destructurarea claselor de vârstă a majorităţii arboretelor datorită tăierii necontrolate a pădurilor, care prin amploarea fenomenului a generat destructurarea întregului fond forestier al României.

Pentru a putea fi înţelese cât mai bine problemele dintotdeauna ale pădurii româneşti şi care sunt cauzele care le generează, vom face o mică retrospectivă în istoria acestui domeniu şi vom prezenta unele aspecte care au fost foarte bine consemnate şi analizate la timpul respectiv de către mai mulţi oameni de ştiinţă remarcabili. Dintre aceştia menţionăm în primul rând pe academicienii Constantin Chiriţă şi alţi 64 coautori şi7colaboratori: Pădurile României, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1981 şi Constantin C. Giurescu: Istoria pădurii româneşti, Editura Ceres, Bucureşti 1975, reeditată la Editura Orion, Bucureşti, 2004.

Relaţia dintre om şi pădure sau mai degrabă între om şi vegetaţia forestieră, în decursul timpului, a suferit numeroase schimbări, dar de fiecare dată acestea au fost în favoarea omului şi mai puţin în cea a pădurii. Am putea spune chiar că aceste schimbări au fost aproape întotdeauna în defavoarea pădurii, întrucât ele au constat în exploatarea excesivă a vegetaţiei forestiere şi prin aceasta în restrângerea perimetrului pădurii. Motivele au fost în principal două: în primul rând obţinerea de lemn şi apoi defrişările pentru terenuri agricole.

Academicianul Constantin C. Giurescu, în lucrarea amintită, menţionează că „Suprafaţa pădurii româneşti s-a micşorat în epoca modernă şi contemporană cu circa 3.800.000 (trei milioane opt sute de mii) de hectare”.

Autorul consideră această epocă ca fiind cuprinsă între anii 1781 (anul formulării primelor rânduieli oficiale privind exploatarea şi păstrarea pădurii) şi anul 1918 (sfârşitul Primului Război Mondial). În continuare, tot Constantin C. Giurăscu îl citează pe Emil Pop, fostul preşedinte al secţiei de biologie al Academiei Române, care afirma: „din 1920 până în 1935, în 16 ani, s-au tăiat aproximativ 1.280.000 ha aproape 1/5 din întregul patrimoniu nostru păduros. Culmi neatinse până atunci care au înfiorat chiar şi pe economiştii şi silvicultorii, observatori”. Cauza principală a fost (afirmă C. Giurăscu) reforma agrară şi apoi tot el se întreabă retoric: Trebuia oare luată neapărat această suprafaţă din domeniul forestier?

În cealaltă lucrare amintită (PĂDURILE ROMÂNIEI), autorii, referindu-se la politica forestieră, consemnează în capitolul respectiv următoarele:

Politica forestieră a unei ţări este definită de ansamblul de legi, normative şi măsuri prin care se îndrumă şi se realizează conservarea şi gospodărirea pădurilor… În ţara noastră, după un secol şi jumătate de la primele reglementări, până în anul 1944, consecinţele politicii forestiere aplicate în acea perioadă se materializau astfel:

– Reducerea suprafeţei pădurilor cu 2-2,5 milioane ha;

– Existenţa unei suprafeţe de circa 1 milion ha de păduri slab productive şi a peste 700 mii ha despădurite;

– Dezgolirea de către societăţile cu capital străin a unor bazine aproape întregi – Vrancea, Arieş, Lotru, Ampoi, Sebeş, Trotuş (în judeţul Harghita, Bazinul Tisaşu de la Tulgheş prin SOVROMLEMN – n.n.) – lăsate pradă furiei apelor şi eroziunii;

– Dezechilibrarea structurii pe clase de vârstă a unei importante părţi din întinderea pădurii;

– Amenajarea pădurilor ţării în proporţie de numai 39%. Continuarea aplicării… acestei politici forestiere… ar fi dus în câteva decenii la consecinţe dezastruoase; se impunea în mod obiectiv oprirea acestui proces, care ar fi creat pagube incomensurabile ţării noastre.

În continuare, aceiaşi autori trec în revistă pe etape toate măsurile social-economice ce au fost întreprinse pentru crearea economiei forestiere româneşti. Dovada că problema creări unei economii forestiere româneşti a fost luată foarte în serios la timpul respectiv este confirmată şi de faptul că la Conferinţa Naţională a Partidului Comunist din octombrie 1945 o atenţie deosebită s-a acordat pădurilor, ocazie cu care s-a afirmat: „De asemenea, trebuie dată deosebită atenţie pădurilor, având în vedere marele rol pe care îl joacă în economia ţării…”. Ca urmare a acestei directive, în anul 1947 a fost emisă Legea pentru apărarea patrimoniului forestier nr. 204/1947, care aşa cum afirmă autorii menţionaţi „a pregătit două mari acţiuni care au urmat imediat: naţionalizarea pădurilor şi amenajarea pe baze noi a tuturor pădurilor ţării”.

Dacă asupra deciziei de a se naţionaliza pădurile trebuie să avem rezervele cuvenite, asupra măsurii de amenajare a acestora nu putem decât să afirmăm că a fost o măsură de importanţă capitală. Întrebarea care se pune este următoarea: Puteau oare să fie amenajate pădurile şi fără a fi naţionalizate? Răspunsul este unul afirmativ, dar cu menţiunea că nu ar fi trebuit amenajate aşa cum s-a încercat la noi amenajarea lor, acum după ce au fost retrocedate, întrucât rezultatul ar fi fost cel pe care-1 vedem noi acum şi de care ne îngrozim pe bună dreptate. În mod evident, naţionalizarea pădurilor aşa cum a fost făcută în anul 1948 a fost o măsură abuzivă, specifică regimului comunist, dar cu această ocazie au fost luate şi unele măsuri care au dus la creşterea suprafeţei fondului forestier naţional. Ne referim aici la faptul că au fost incluse în categoria de păduri (şi, bineînţeles, au fost apoi amenajate ca atare) toate terenurile cu vegetaţie forestieră ce depăşeau suprafaţa de 25 de ari (un sfert de hectar).

Referitor la amenajarea întregului fond forestier vom da din nou un citat din volumul PĂDURILE ROMÂNIEI: „Acţiune de importanţă fundamentală pentru gospodărirea pădurilor (este vorba despre acţiunea de amenajare), aceasta a început efectiv în anul 1948, după pregătirile făcute în anul 1947. Prin angrenarea unor forţe tehnice importante – circa 350 de ingineri şi tehnicieni – s-a reuşit ca amenajarea întregului fond forestier să se încheie într-un timp record de numai 8 ani (1956), întocmindu-se, în medie, anual, amenajarea pentru o suprafaţă de circa 700 mii ha păduri. Prin această realizare de mari proporţii, România a devenit la acea dată una dintre puţinele ţări din lume cu pădurile amenajate în totalitate. …Amenajarea întregului fond forestier a servit şi serveşte nu numai gospodăririi pădurilor, ci, în acelaşi timp, oferă numeroase elemente tehnice necesare pentru activităţile de exploatare… Toate planurile de perspectivă, precum şi lucrările de prognoză pentru economia forestieră se fundamentează pe baza datelor din amenajamente”.

Concomitent cu lucrările de amenajare a fondului forestier naţional s-a procedat şi la împădurirea suprafeţelor goale şi la reîmpădurirea celor dezgolite, care la data naţionalizării reprezentau circa 700 mii de hectare. În perioada 1948-1975 a fost reîmpădurită o suprafaţă de aproape 1,9 milioane hectare. (Va urma)

Conf. univ. dr. ing. Ion MICU

(Material preluat din volumul Acta Carpatica II, Anuarul românilor din sud-estul Transilvaniei)

 

Comentarii:

comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.