Mărturisire de credinţă
Se spune că pentru oricine cel mai frumos loc din lume este locul obârşiei, spaţiul natal. Cei care fac asemenea declaraţii pot fi sinceri sau farisei motivaţi de anumite interese obscure. Eu mi-am iubit de când mă ştiu, necondiţionat, satul de la cumpănă de ape, cu nume încă neelucidat dinspre etimologie. Îi sunt recunoscător pentru tot ce mi-a dat, în plan educaţional şi spiritual, configurându-mi traseul vieţii, statornic legilor sale nescrise din străbuni şi după ce, geografic, m-am îndepărtat de el, fără a-l fi abandonat sufleteşte. Datorie pe care nu-mi va ajunge viaţa să mi-o pot onora deplin. Totuşi, m-am străduit să-i ofer la rândul meu cât mi-a stat în pricepere şi în putinţă. I-am purtat numele şi i-am reverberat valorile prin ţară şi prin lume, pe unde m-au purtat paşii, pe „persoană fizică” sau prezent la numeroase reuniuni ştiinţifice sau manifestări culturale. Cocoşelul, reper nu doar geografic al Voşlobeniului, l-am zărit şi de pe Nistru, şi de la Pacific. Dar şi din umbra magnificei Columne a lui Traian din Roma. Voşlobeniul l-am imortalizat şi în scris, în cărţi sau prezenţe publicistice în diverse publicaţii. Am săpat adânc şi neostoit la rădăcina timpului străbătut prin istorii, mai mult ostile decât prietene neamului meu. Am preţuit şi susţinut realizările înaintaşilor sau ale contemporanilor în acest plan. M-am bucurat la rândul meu de aprecierea şi susţinerea unor prieteni adevăraţi. Iar răutăţile unor neprieteni nu m-au inhibat, fortificându-mi voinţa de a merge mai departe. Ca gazetar, am avut prilejul să ajut semenii aflaţi în situaţii delicate şi bucuria de a mă intersecta cu mari personalităţi.
Pe cât mi-a stat în putere, am fost prezent şi la evenimente cruciale ale comunităţii mele „de-acasă”. Vesele sau împovărate de tristeţe şi regrete. După tradiţie nesmintită, la început de noiembrie, ne cinstim străbunii, părinţii şi fraţii, neuitaţi nici peste an şi ani. În preziua Arhanghelului, cimitirul de pe deal, „Sub Luci”, vegheat de bisericuţa cu hramul Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavril, va fi iluminat „a giorno”, cu candele şi lumânări. O floare, o rugăciune, cum obişnuiesc creştinii. Le vom evoca chipul şi fapta bună; se vor întoarce printre noi pentru o zi. Printre ai mei, vor fi şi prieteni care au onorat cu numele şi scrisul lor această publicaţie harghiteană născută sub ochii noştri, grăbiţi spre alte orizonturi ale nevieţii. Costin Costinel, Vasile Avram, Ştefan Danciu, Ghiţă Chiper, Ion Nete. Amintirea lor îmi luminează gândul, candele nestinse în altarul sufletului meu. Şi mă rog Domnului să le îndrume paşii şi Dincolo, să le lumineze Calea Veşniciei.
Cei rămaşi „pe pământ şi în lucrare” mergem mai departe până la „apelul de seară”. Corabia, asemenea navei de lux a lui Federico Fellini, la bordul căreia urcaseră câţiva buni prieteni, purceşi în larg să-i împrăştie cenuşa unei foste colege, mare cântăreaţă de operă, merge înainte pe valurile vieţii spre ţărmul nemuririi. Cu noi sau fără noi. Acostăm întruna la ţărmul Speranţei, ieşiţi teferi din Marea Iluziiilor, lăsând în urmă delte stufoase şi nisipuri mişcătore periculoase. Dar vine vremea când nu numai culoarea pastelată păleşte, ci şi griurile se întunecă, „se văşluiesc”, cum ar spune voşlobenarul de ieri. Un licăr de nădejde, flacără obosită revigorată de păstorii sufleteşti, mai pâlpâie şi atunci, în clipa crucială: „Credinţa-n zilele de-apoi”, vorba poetului. A crescut supranormativ şi s-a diversificat şi stocul păcatelor, tot mai greu de iertat. O mântuire trebuie să apară de undeva. De pe pământ sau din Cer.
„Va veni ceasul, şi acum este, când morţii se vor ridica din morminte şi se vor întoarce la viaţă…”.
Sub ce formă? Materia se exclude. Rămâne varianta energiei. Dar nimeni nu ştie exact. Doar El. Necunoscute sunt (omului) căile Domnului. Într-un rând, Dumnezeu-Tatăl şi-a sacrificat Fiul întru iertarea păcatelor celor pe care i-a modelat din lut şi tot lutului i-a hărăzit. După mai bine de două milenii, stocul de păcate al omenirii a atins cote alarmante. La a doua venire, de va fi să vină, Iisus Îşi va mai asuma oare încă o dată sacrificiul de Sine? Merităm?
„Amin!” – Aşa să fie!, rostea Fecioara Maria la aflarea veştii aduse de Înger. Era năucită, nu-i venea să creadă. Dar şi bucuria era mare. Nu se întrevedea finalul tragic al poveştii la prima venire a Fiului Domnului.
„Aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să fie. Amin”.
Amin!
Mihai SUCIU
