Kerekes Éva – Povestea handbalistei care a ajuns din comuna harghiteană Zetea să joace în Liga Campionilor şi în naţionala României
Handbalul feminin a rămas unul dintre puţinele sporturi de echipă de la noi care este prezent an de an în competiţiile internaţionale, fie că vorbim de cele intercluburi, fie de cele ale naţionalelor. Avem în mod constant una sau două echipe în Liga Campionilor (sezonul trecut au fost chiar trei) şi în fiecare an echipa naţională este prezentă la turneele finale continentale sau mondiale.
În această lume se află şi o harghiteană, una care a intrat în prim-plan în special în acest an, după ce a început să joace constant în Liga Campionilor, cu Gloria Bistriţa. În cele ce urmează vă invit să descoperim povestea tinerei care a plecat dintr-o comună harghiteană şi a ajuns să evolueze la nivel înalt.
– Iubitorii handbalului sigur te-au remarcat în acest sezon jucând la Gloria Bistriţa, cât şi în meciurile de la naţională. Dar poate puţin ştiu că eşti din Harghita.
Aşadar, pentru început, aş dori să te prezinţi în câteva cuvinte.
– Mă numesc Kerekes Éva, am 24 ani şi sunt din comuna Zetea, care se află la 12 km de Odorheiu Secuiesc, oraşul în care m-am născut pe 7 aprilie 2001. Sunt o handbalistă profesionistă de 6 ani şi jumătate deja, iar sportul îl practic de aproximativ 15 ani. Am terminat liceul Pedagogic şi facultatea de Educaţie Fizică şi Sport, plus vorbesc fluent în trei limbi: maghiară, română şi engleză.
– Când a fost primul tău contact cu handbalul şi când ai ştiut că vrei să practici acest sport? Într-un judeţ ca Harghita, care nu are o tradiţie în handbalul feminin, ce te-a determinat să alegi acest sport şi nu altul?
– Probabil Harghita pare un judeţ care nu are o tradiţie în handbalul feminin, însă sportul mereu a fost prezent la Odorheiu Secuiesc, apoi mai târziu a ajuns şi la Zetea datorită domnului profesor Tamás Zoltán care şi-a petrecut timpul lui liber ţinând antrenamente de handbal pentru fete după orele de educaţie fizică.
Primul meu contact cu handbal a fost undeva în clasa a IV-a, când am descoperit, la sala de sport „Tamás Zoltán”, pozele cu echipele de handbal (junioare), cu fetele care pe atunci au avut nişte rezultate excepţionale la nivel competiţional între şcoli. Am găsit pe YouTube un videoclip cu ele şi mă uitam la el până mi-au picat ochii. Acesta a fost momentul în care m-am hotărât: vreau să fac handbal. Primul meu antrenament l-am avut chiar în clasa a V-a, când domnul profesor Tamás Zoltán m-a descoperit la orele de educaţie fizică şi m-a invitat la un antrenament de probă. Niciodată nu o să uit cât de mândră am fost să fiu convocată şi să fiu prezentă la primul meu antrenament de handbal.
Am ales acest sport fiindcă alte variante nu prea aveam pe atunci la Zetea. Puteam să fac fotbal cu băieţii, să merg la Zumba sau să fac handbal. Bineînţeles am rămas cu handbal, de fapt a fost dragoste la prima vedere.
„Iubirea mea pentru sport a fost, este şi va fi mereu de neînvins”
– Povesteşte-ne puţin despre ascensiunea ta.
– Primii 4 ani din handbal i-am petrecut la Zetea, în clasele V-VIII, sub conducerea lui Tamás Zoltán care, din păcate, a murit pe parcurs, astfel ne-a preluat Gagyi Erika care antrenează fetiţe până în ziua de astăzi. După clasa a VIII-a am intrat la Liceul Pedagogic „Benedek Elek” şi m-am transferat la echipa de junioare din Odorheiu Secuiesc, sub conducerea lui Rigó Béla, apoi a lui Mester Zsolt. Câţiva ani mai târziu Mester Zsolt a înscris echipa în campionatul de Divizie, unde la un meci cu Dacia Mioveni m-a descoperit antrenoarea Carmen Amariei, care între timp a fost selectată antrenoarea naţionalei de junioare la handbal feminin. Am primit prima mea convocare în clasa a XI-a, în 2018, şi de atunci fac parte din echipa naţionala a României.
În clasa a XII-a am fost împrumutată la echipa CSM Târgu Mureş şi am câştigat cu ea Campionatul Naţional de Junioare I şi am primit şi titlul de „Cea mai bună extremă stângă”. Datorită meciurilor din divizie şi din turneul final am primit câteva oferte de la echipe care jucau sau joacă în Liga Florilor. Dintre toate ofertele am ales-o pe cea de la CS Minaur Baia Mare unde, după ce am terminat cu liceul, am petrecut 5 ani, iar după expirarea contractului m-am transferat la Gloria Bistriţa, echipă la care mă aflu în acest moment.
Drumul în sine nu a fost unul uşor, am avut multe momente în care am vrut să renunţ la handbal şi să mă las, însă iubirea mea pentru sport a fost, este şi va fi mereu de neînvins. Întotdeauna am simţit că eu am un rol foarte important în acest sport şi nu am voie să renunţ indiferent cât de greu este drumul spre succes şi spre acel vis de îndeplinit.
– Cât de greu este pentru o jucătoare din Harghita care, la început de drum, nu are acces la echipe de tradiţie să fie remarcată de marile grupări din handbalul feminin şi să facă pasul la nivel înalt?
– Este destul de greu. De multe ori este mare nevoie de noroc, însă norocul nu este întâmplător ci este rezultatul efortului depus de către oameni devotaţi care vor să ne ajute cu orice ca să ajungem acolo unde ne cere valoarea. Eu sunt foarte recunoscătoare oamenilor care mereu au fost şi sunt lângă mine ca să mă ajute. Datorită lor am avut multe ocazii de a fi promovată la meciuri cu adversari puternici unde puteam să fiu văzută de antrenori experimentaţi.
Pe lângă această promovare trebuie să fiu mândră şi de varianta mea tânără şi ambiţioasă care mereu a dat totul pe teren ca să fie văzută şi apreciată de ceilalţi.
„Primul meu gol a fost cel care mi-a spus: în sfârşit am ajuns!”
– Aş vrea să dai puţin timpul înapoi, mai exact în anul 2024, când ai debutat la naţională. Ce ai simţit, prima dată, când ai fost anunţată de convocare, şi apoi în momentul debutului?
– Am fost foarte încântată când am aflat că sunt convocată la naţionala şi totuşi nu asta era prima dată. Dacă nu mă înşel, în 2020 sau 2021 am mai fost convocată la lotul B cu care am avut o acţiune în Spania, însă convocarea din 2024 era prima la lotul A.
Momentul debutului, într-un meci cu Bosnia şi Herţegovina, a fost unul special. Mai ţin minte cum încercam să trec peste anxietatea pe care am simţit-o până să intru pe teren. Totul s-a reglat după prima acţiune reuşită şi am jucat până la ultimul fluier cu o poftă adevărată de handbal. Primul meu gol a fost cel care mi-a spus: în sfârşit am ajuns!
„Am aşteptat 6 ani cu răbdare şi nu am renunţat niciodată şi în sfârşit mi s-a oferit şansa de a juca la cel mai înalt nivel posibil”
– La Gloria Bistriţa ai concurenţă mare pe post, doar dacă ne gândim la Jennifer Gutiérrez. Însă, ea s-a accidentat, moment în care ai devenit titulară la echipă. Ai reuşit să profiţi la maxim de acel moment şi de şansa oferită. Ai avut meciuri bune şi foarte bune la Bistriţa. Detaliază puţin acest punct, care ar putea fi unul foarte important pentru cariera ta viitoare…
– Am lăsat în spate nişte sezoane nereuşite din punct de vedere al minutelor jucate pe teren, din nişte motive care nu erau sub controlul meu. Niciodată nu m-am oprit din muncit, mereu mi-am sacrificat timpul de a fi mai bună pentru că ştiam după toate experienţele nedrepte că o să ajungă şi momentul în care voi fi capabilă să demonstrez că pot domina pe postul meu, că sunt la fel de bună dacă nu şi mai bună decât coechipiera. Am aşteptat 6 ani cu răbdare şi nu am renunţat niciodată şi în sfârşit mi s-a oferit şansa de a juca la cel mai înalt nivel posibil. Toată munca depusă s-a dovedit pe teren, am jucat bine şi super bine.
Ce o să-mi aducă viitorul? Nu ştiu. Ştiu doar că nu pot renunţa şi că o să am şi mai multe oportunităţi de a fi prezentă pe teren la cel mai înalt nivel. Totul pleacă de la mentalitatea mea.
– Anul acesta ai mai bifat alte două premiere: primele goluri în Liga Campionilor şi prima participare la Campionatul Mondial. Care dintre aceste două momente crezi că-ţi va rămâne pentru mai mult timp în amintire?
– Primul meu gol în Liga Campionilor va fi cel care o să-mi strălucească ca cea mai frumoasă amintire de „introducere” personală în lumea handbalului. După ce am aflat de colega mea care s-a accidentat, mi-am dat seama că acum chiar o să vină acel moment în care o să am ocazia de a arunca la poartă şi de a da gol unui adversar din Liga Campionilor.
Debutul în Liga Campionilor cred că a fost la meciul cu Metz, acasă, în sezonul 2024-2025, unde am fost introdusă în ultimele 15-20 minute. Am jucat puţin, iar când am jucat mingile nu au ajuns la mine niciodată aşa că nu am putut să-mi îndeplinesc visul. Debutul meu adevărat a fost recent la meciul contra Ejsberg, unde am marcat de 3 ori.
Categoric o să-mi rămână şi Campionatul Mondial ca o amintire excepţională, am învăţat foarte multe lucruri. Am acumulat experienţă atât în handbal cât şi în viaţă şi m-am întâlnit cu nişte persoane superbe care au fost lângă mine să mă ajute cu zâmbetul pe buze în fiecare zi.
„Degeaba suntem talentate dacă stăm în umbra unei străine care poate nu e mai bună decât noi”
– În ultimii ani e o întreagă epopee, care a pornit mai mult de la handbal. Lumea e împărţită în două tabere: cei care susţin că prezenţa jucătoarelor străine în campionat ajută handbalul românesc; alţii afirmă că din această cauză jucătoarele autohtone nu au loc la echipele mari şi nu reuşesc să crească, de aici şi decăderea echipei naţionale.
Ca jucătoare, cum vezi lucrurile?
– Prezenţa străinilor nu este un lucru rău, ei ne aduc o experienţă diferită faţă de cea românească, un alt ritm de joc, o abordare diferită a handbalului. Putem învăţa foarte multe de la ei şi este nevoie de acest lucru ca să îmbunătăţim handbalul şi performanţa în România. Nivelul handbalului a avut o creştere explozivă şi semnificativă în ultimii 6-7 ani, de când sunt şi eu prezentă în prima ligă, categoric datorită prezenţei străinilor.
Din păcate, decăderea echipei naţionale se leagă de acest lucru. Româncele nu mai primesc atât de multe şanse de a juca fiindcă antrenorii preferă să joace cu străine care au mai multă experienţă faţă de noi. Oare de unde vine experienţa? Categoric din faptul că joci pe teren cu un adversar puternic la meciuri amicale şi oficiale. Doar la antrenamente nicio jucătoare nu strânge suficientă experienţă ca să joace la cel mai înalt nivel. Este nevoie de momente cu tensiune ca să putem învăţa cum să gestionăm situaţiile şi cum să reacţionăm în anumite momente specifice, la antrenament nu ai parte de aşa ceva, lucrurile se desfăşoară la un nivel mult mai scăzut.
Cred că acum chiar este nevoie de legea lui Novák. Naţionala are nevoie ca jucătoarele ei să fie prezente pe teren la meciuri ca să-şi adune experienţă, numai aşa putem avea rezultate bune. Consistenţa aduce succesul, nu talentul. Am văzut multe jucătoare talentate care pe parcurs s-au pierdut sau au renunţat la handbal doar pentru că au rămas cu vorba că sunt talentate, dar niciodată nu li s-a oferit şansa adevărată de a fi pe teren. Degeaba suntem talentate dacă stăm în umbra unei străine care poate nu e mai bună decât noi dar primeşte mai multe posibilităţi doar pentru că e favorizată.
– Ce crezi că lipseşte handbalului feminin românesc să revină în lupta pentru Final Four-ului Ligii Campionilor, iar naţionalei să se bată din nou pentru medalii?
– Jocul colectiv. Momentan aproape toate echipele din România se bazează pe joc individual, ceea ce poate pare spectaculos, dar pe departe nu e la fel de eficient ca jocul colectiv. Este nevoie de munca colectivă, nu ne putem baza pe tactică individuală sau pe o singură jucătoare care încearcă să tragă o echipă întreagă după ea. Handbalul este un sport de echipă şi ar trebui să-l jucăm aşa. Aici ar trebui să învăţăm de la cele care au rezultate spectaculoase şi consistente, de exemplu de la naţionala Norvegiei sau de la Győri Audi ETO KC. Ce fac ele diferit şi cum reuşesc să joace colectiv.
Sunt convinsă că în momentul în care o să fim dispuşi să implementăm metodele lor performanţa va creşte semnificativ atât la echipele de club, cât şi la naţionala.
Un mesaj pentru handbalistele din Odorheiu Secuiesc
– De ani de zile, în liga a doua naţională, este prezenţă şi o echipă din judeţul nostru, ACS HC Harghita. Având exemplul tău, vezi o posibilă creştere a handbalului feminin harghitean şi, de ce nu, peste câţiva ani, să avem o echipă care evoluează în prima divizie?
– Dacă fetele şi staff-ul tehnic rămân ambiţioase, muncitoare şi vor avea şi bugetul necesar de a menţine clubul, atunci cu siguranţă vor avea rezultate din ce în ce mai bune, cu posibilitatea de a ajunge în prima ligă într-o zi. Acest lucru deja s-a dovedit din partea echipei de bărbaţi, însă tot aşa ne-am dat seama că în lipsa banilor e greu să te menţii în prima divizie. Este nevoie de un buget fix care acoperă cazarea în deplasări, mâncarea, medicamentele, salariile sportivilor etc. Ei au urcat în prima ligă de câteva ori însă au fost nevoiţi să renunţe la participare şi să rămână în a doua ligă din cauză că bugetul lor nu le-a permis să joace la un nivel mai înalt.
Fete talentate sunt la Odorhei şi sunt convinsă că pot duce echipa mult în faţă, dar lipsa finanţării este un obstacol greu de ocolit. Sper să le vină ajutorul sau un sponsor care o să le ajute să se ridice mai sus în această economie dură. Până atunci le doresc mult succes. Îmi doresc din tot sufletul meu să nu renunţe la handbal pentru că oportunităţile o să vină, nu ştim când şi cum, dar când ne aşteptăm cel mai puţin atunci se deschid porţile.
Şi câteva întrebări cu răspuns scurt
– Care a fost adversara care ţi-a dat cele mai mari „dureri de cap” în Liga Campionilor?
– Buducnost, fiindcă atitudinea lor muntenegreană este una specială, care nu este compatibilă deloc cu a mea şi am avut nevoie de mare anduranţă psihică.
– Care a fost portarul căruia ai reuşit să-i dai gol şi te-ai bucurat cel mai mult?
– Ana Kristensen, portăriţa de la Ejsberg şi naţionala Danemarcei, fiindcă este într-o formă impecabilă şi e una dintre cele mai bune portăriţe.
– Ai un gol anume care ţi-a rămas în amintire?
– Primul meu gol în Liga Campionilor, cu Ejsberg.
– La ce echipă din străinătate ţi-ar plăcea să evoluezi vreodată?
– Visul meu este să ajung la Győr, însă nu l-aş refuza nici pe Metz sau nici pe Ferencváros.
Mulţumim şi mult succes!
LIVIU C.
(foto: Agenția WolfArt)
