E timpul să ne trezim… (I)

Interviu cu academicianul prof. dr. Ioan Aurel-Pop, rectorul Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca

• „Ne mirăm că intelectuali subţiri, dornici însă de faimă şi bani, de dominare spirituală şi de exercitarea unei aroganţe publice dizgraţioase, vin şi ne spun că nu avem istorie”
• Se induce, datorită propagandei bine întreţinute şi dirijate, în opinia publică – nu doar internaţională, ci şi internă – impresia că maghiarii sunt în mod programatic discriminaţi în România
• „Românii nu sunt mai puţin integraţi în Europa (mai exact în UE), fiindcă ar fi prea români! Unii cred asta, dar este o convingere falsă”
• Orice cetăţean, înainte de a participa la exercitarea puterii, trebuie să se valideze într-o meserie, precum, de exemplu, „naivul” de Ionel Brătianu, care, înainte de a intra în lupta politică, a construit poduri şi şosele

– Aţi afirmat că sintagma „Astăzi, cine stăpâneşte comunicarea poate stăpâni lumea sau comunităţi tot mai largi” este mai adecvată societăţii actuale, argumentând că orice om cu o oarecare abilitate de a comunica poate explica lumii ceea ce crede el de cuviinţă că e bine sau e rău. „Adică se reconstruiesc lumi sau se construiesc lumi pe baza criteriului adevărului”. Din păcate, ceea ce s-a întâmplat recent la Tg. Mureş cu reînfiinţarea acelui liceu cu predare în limba maghiară, a confirmat aceste observaţii ale dvs. Pornindu-se de la o realitate, decizia definitivă a unei instanţe judecătoreşti, opiniei publice i s-a prezentat un „adevăr-semnificaţie”, cum l-aţi numit dvs., şi de aici lucrurile au fost amplificate. Credeţi că acest incident face parte dintr-o strategie de comunicare către opinia publică internaţională în legătură cu lipsa de toleranţă a românilor sau pur şi simplu lipsa de informare a creat confuzia şi a generat tensiunile diplomatice între Ungaria şi România? A fost o coincidenţă sau face parte din ceea ce dvs. aţi numit „războiul informaţional” cu Ungaria?

– Din păcate, nu cunosc toate detaliile „cazului” şi, de aceea, vă rog să luaţi opiniile mele cum grano salis (cu oarecare rezervă). Dar, încadrând „povestea” de la Târgu Mureş în prea bogata panoplie de evenimente neplăcute din relaţiile româno-ungare din ultima vreme, nu cred că este vorba de o întâmplare sau numai de lipsa de comunicare. Ungaria şi minoritatea maghiară (inclusiv componenta secuiască, devenită uneori vârf de lance) din România – cel puţin la nivelul elitelor lor – nu au renunţat niciodată după 1918 la Transilvania şi, într-o formă voalată, la visul „Ungariei Mari”. Cum Croaţia şi Slovacia sunt acum state naţionale cu politici ferme în chestiunea minorităţilor şi cum – în ciuda tradiţiei şi a „dreptului istoric” – comunităţile ungare de acolo sunt relativ mici – rămâne drept „cal principal de bătaie” România. În România, conform recensământului din 2012, trăiesc cu puţin peste 1.200.000 de maghiari, adică mai mult de 6% din populaţie, de aceea ţara noastră este pentru unii locul ideal de dobândire, în mod oficial, a autonomiei (inclusiv teritoriale) pentru maghiari, ca un prim-pas spre atingerea scopului strategic propus. Spun „în mod oficial” (de iure), fiindcă de facto această autonomie există în toate regiunile şi localităţile în care maghiarii depăşesc anumite procentaje. Revenind la evenimentul de la Târgu Mureş, reacţia, din perspectiva conducătorilor maghiari, este perfect firească şi se înscrie într-o procedură de continuitate: orice persoană de etnie maghiară sau orice instituţie maghiară, dovedite culpabile conform legilor în vigoare, trebuie apărate şi victimizate. Atunci când maghiarii din România se consideră lezaţi într-o formă sau alta de către justiţie, de către autorităţi, de către instituţii sau persoane, vina nu trebuie să fie niciodată a lor, a maghiarilor. Prin aceasta, fireşte se induce, datorită propagandei bine întreţinute şi dirijate, în opinia publică – nu doar internaţională, ci şi internă – impresia că maghiarii sunt în mod programatic discriminaţi în România. După cum vedeţi, protestul autorităţilor ungare (laice şi bisericeşti) din România – aliniate în acţiuni organizate şi ordonate în faţa clădirii cu pricina – a fost imediat dublat de un gest nemaiîntâlnit în practica internaţională între state aliate în NATO şi membre ale UE: împiedicarea de către Ungaria a intrării României într-o organizaţie internaţională care nu are nimic de-a face cu minorităţile, cu drepturile omului etc. Cu alte cuvinte, o problemă minoră internă a României este ridicată la rangul de conflict internaţional, escaladând-o în forme aproape fantastice, augmentate fără limite. Las aici deoparte alt fapt fără precedent şi fără replică pe măsură din partea României: interdicţia adresată de MAE ungar diplomaţilor săi de a nu participa, în 2016, la celebrarea Zilei Naţionale a României. Motivul nu are nici o importanţă, fiindcă statele suverane nu-şi stabilesc zilele naţionale cu acordul ţărilor vecine! Din păcate, unii lideri ai minorităţii maghiare din România cad în plasa întinsă de Guvernul Orbán, care are tot mai puţină credibilitate pe plan european şi internaţional, în general.

– Într-o intervenţie publică aţi prezentat o serie de idei apărute în ultima vreme despre care spuneţi că v-au frapat. Este vorba despre relativizarea majorităţilor, fundamentarea istorică a autonomiilor, românii sunt un popor fără istorie, ponegrirea personalităţilor istorice româneşti… Cum explicaţi apariţia în spaţiul public şi aderenţa la publicul larg a unor astfel de idei?

– Să nu uităm că trăim în epoca post-modernă, a unui relativism fără limite. Se vorbeşte – şi nu numai de la Fukuyama încoace – despre „sfârşitul istoriei”, despre inutilitatea moralei, despre inexistenţa adevărului, despre legitimitatea violenţei. Să notăm recrudescenţa unor ideologii totalitare, bazate pe „dreptul forţei”, pe care le credeam aproape eradicate. Se vede în mod cotidian în societatea contemporană o anumită oboseală, o lehamite de valorile consacrate prin care s-a construit civilizaţia, o dorinţă de decădere, de afundare în marasm, un fel de nepăsare vecină cu „somnul raţiunii” etc. Vedeţi, sunt ideologi şi „formatori de opinie” ori „analişti politici” care vorbesc despre perimarea democraţiei, despre nevoia înlocuirii sale cu anarhia, chiar dacă această pledoarie pentru dezordine nu este numită tocmai aşa. În acest context, şi unii intelectuali români s-au săturat de adevăr, de dreptate, de demnitate şi, mai ales, de bine, de nevoia de bine, de datoria combaterii răului. Or noi, în generaţia mea, am învăţat încă din liceu (şi nu doar la biologie sau economie) despre strădania de combatere a entropiei (ca tendinţă spre dezordine, dezorganizare şi haos). Remediul pe care-l descopeream atunci, fascinaţi, era reprezentat de studiu, de cunoştinţe, de acumularea de valori din toate sectoarele cunoaşterii şi ale practicii legate de cunoaştere. Scopul nostru ca elevi era să învăţăm, ca să reuşim să ne facem utili societăţii, să ne întemeiem familii, să aducem o contribuţie la sporirea binelui ţării şi al lumii. Fireşte, era şi ideologie comunistă de partid în educaţia românească de atunci, dar valorile universale nu erau pervertite sau, dacă partidul făcea asta, familia şi dascălii autentici aveau antidotul necesar ca să ne ţină pe calea cea bună. Astăzi „se predică” mereu altceva: violenţă în loc de pace, superficialitate în loc de profunzime, minciună în loc de adevăr, drepturi fără obligaţii, aroganţă fără ascultare, trai facil fără efort, analfabetism în loc de şcoală etc. Oameni „cu mintea odihnită”, şmecheri, insinuanţi şi perverşi au calea deschisă, pe acest fond de societate robotizată, formată din indivizi lipsiţi de orizont cultural, de specializări solide, de cunoştinţe generale. Pentru prima oară la noi am auzit acum de meseria numită „politician”. Eu ştiam că orice cetăţean, înainte de a participa la exercitarea puterii (politica înseamnă lupta pentru putere şi pentru exercitarea sa), trebuie să aibă o meserie, să se valideze într-o meserie, precum, de exemplu, „naivul” de Ionel Brătianu, care, înainte de a intra în lupta politică, a construit poduri şi şosele, la propriu, ucenicind pe lângă „anonimi” ca Anghel Saligny. Şi atunci să ne mirăm că „intelectuali subţiri”, dornici însă de faimă şi bani, de dominare spirituală şi de exercitarea unei aroganţe publice dizgraţioase, vin şi ne spun că nu avem istorie, că suntem „fiinţe patibulare”, că trebuie să scăpăm de Eminescu, că Ştefan cel Mare a fost mic şi Mihai Viteazul laş, că Nicolae Iorga, Gheorghe Brătianu sau P.P. Panaitescu au fost naţionalişti, că Mircea Vulcănescu nu merită să dea numele unei şcoli etc.? Pe fondul a peste 40% analfabetism funcţional în România, toate acestea prind la publicul larg de minune, iar vocile celor cuminţi (în sens de oameni cu gândire firească) se pierd în neant. Gustul tinerilor a fost deja educat spre spectaculos, spre insolit, spre neobişnuit, spre negare universală… Unde aţi mai văzut un copil de azi din România să citească „Făt Frumos din lacrimă” sau „Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte”, sau „Capra cu trei iezi”, sau „Neghiniţă”, sau „Prâslea cel voinic şi merele de aur”? O să spuneţi că toate sunt perimate şi chiar se poate să fie aşa. Copiii şi adolescenţii ştiu azi de Pokemoni (dacă nu le-o fi trecut moda!), de „Războiul stelelor”, de „Harry Potter” sau de „Stăpânul inelelor” sau de noianul de jocuri oferite gratis pe Internet. Comunicarea pe viu, faţă în faţă, argumentarea, scrierea corectă, vorbirea armonioasă, apărarea unor creaţii validate, succesiunea curentelor culturale, valorile confirmate de istorie, mesajele lui Horaţiu, Dante, Shakespeare, Cervantes, Hugo, Cehov, Eminescu li se par plictisitoare. Nu ar fi aşa dacă nu ar fi învăţaţi aşa! Elevii sunt învăţaţi, încurajaţi, stimulaţi acum să nu înveţe, pentru că dacă rămân inculţi ajung să fie cea mai comodă masă de manevră posibilă, luând de bune toate elucubraţiile celor puternici. Natural, în focul argumentării, eu am exagerat mult aici. Sper, în continuare, în îndreptări, în revolte ale intelectualilor autentici şi cred în forţa raţiunii, a cunoaşterii, a bunului simţ şi a echilibrului. (Va urma)

Antuanela ROŞIORU, Prompt Media

Comentarii:

comentarii