„După 1989 s-a dezvoltat, în România, un foarte puternic şi agresiv curent antinaţional, promovat de o seamă de intelectuali de o valoare cu totul relativă” (II) | Informația Harghitei - jurnal independent
luni , 27 septembrie 2021
Home » Cultură » „După 1989 s-a dezvoltat, în România, un foarte puternic şi agresiv curent antinaţional, promovat de o seamă de intelectuali de o valoare cu totul relativă” (II)
„După 1989 s-a dezvoltat, în România, un foarte puternic şi agresiv curent antinaţional, promovat de o seamă de intelectuali de o valoare cu totul relativă” (II)

„După 1989 s-a dezvoltat, în România, un foarte puternic şi agresiv curent antinaţional, promovat de o seamă de intelectuali de o valoare cu totul relativă” (II)

 Interviu cu prof. univ. dr. Ioan Scurtu  

– Domnule profesor, aveţi vreun personaj din trecutul mare pe care l-aţi îndrăgit în mod special, care vă este aproape de suflet?

– Eu nu am pe cineva anume. Eu m-am străduit să fiu corect, obiectiv. Am scris despre cei patru regi, am pentru fiecare în parte câte un volum – şi eu spun că sunt corecte! – am publicat micromonografii despre I.C. Brătianu, Iuliu Maniu, am publicat o carte intitulată Portrete politice, în care am evocat mai multe personalităţi din istoria românilor, aşa încât eu am o apreciere despre toate personalităţile care au avut un rol în istoria românilor. Sigur, am o preferinţă cu totul specială pentru Nicolae Iorga, dar cred că nu este o preferinţă subiectivă, pentru că, realmente, Iorga a fost unul din marii istorici ai lumii, a fost ales vicepreşedinte al Comitetului Internaţional al Istoricilor, fiind recunoscut şi pe plan internaţional. Şi este una dintre marile podoabe ale neamului românesc!

– Domnule profesor, omenirea a marcat, în 2014, împlinirea unui secol de la declanşarea Primului Război Mondial. Cum aţi caracteriza, în câteva cuvinte, acest sinistru al istoriei, care a provocat moartea a circa 17 milioane de oameni?

– Sigur că, în esenţă, ne gândim la numărul de morţi şi la uriaşele distrugeri materiale. Dar în ce priveşte unele state, între care şi România, Primul Război Mondial a însemnat un final fericit, ca să mă exprim aşa, în sensul că, prin prăbuşirea celor două mari imperii – rus şi austro-ungar – s-au putut realiza unitatea naţională şi statul naţional unitar român – prin unirea Basarabiei, a Bucovinei şi Transilvaniei cu patria-mamă. De altfel, prin Tratatul de la Versailles s-a retrasat harta Europei, au apărut mai multe state naţionale, fapt care a permis popoarelor respective – mă gândesc la finlandezi, polonezi, cehi, slovaci, unguri, austrieci, croaţi, sloveni, muntenegreni şi, evident, români – de a trăi în state proprii, care erau un ideal până la acest război. Aşa încât Primul Război Mondial are părţile lui negative, părţile lui pozitive şi, ca orice eveniment, trebuie judecat în ansamblu, cu particularităţile lui, cu specificul lui.

 

„La Stalingrad există monumente sugestive ale nemţilor, ale ungurilor, ale italienilor, dar nu există un monument semnificativ pentru atâţia morţi români”

– România a intrat în război după doi ani de neutralitate şi a plătit un tribut incomparabil mai mare decât alte naţiuni, dacă ne raportăm la numărul populaţiei. Care ar fi, în opinia dumneavoastră, lecţia pe care noi, românii, n-am învăţat-o din această conflagraţie mondială?

– Da, jertfa românilor a fost foarte mare. Asta şi din cauză că, pe de o parte, războiul s-a desfăşurat pe teritoriul naţional – în 1916 au fost angrenate Muntenia, Oltenia, Dobrogea, sudul Moldovei, iar în 1917, Moldova – şi, pe de altă parte, pentru că armata română nu a fost pregătită, mai ales nu a fost dotată corespunzător. În cei doi ani de neutralitate ar fi trebuit să se procure armamentul necesar, însă, din păcate, guvernanţii, pentru a nu trezi suspiciuni într-o tabără sau alta, au preferat să nu acorde atenţia cuvenită înarmării. O a treia cauză ţine de concepţia românească, potrivit căreia jertfa este supremă. În romanele lui Cezar Petrescu şi Camil Petrescu, apărute după război, se întâlneşte această replică: nemţii au arme, au puşti, au tunuri, dar noi avem baioneta! Şi pieptul de aramă! Adică, ideea sacrificiului! Dacă ne raportăm la concepţia americanilor sau a evreilor, care au în prim-plan viaţa militarilor lor şi chiar sacrificiul tehnicii pentru a salva militarul, sigur că acest fapt arată că la noi a fost – şi poate că mai este – o concepţie păguboasă. Vedeţi, în legătură cu participarea armatei române în teatrele de operaţii din Irak şi Afganistan se evocă întotdeauna numărul de morţi. Sigur, este firesc. Dar normal ar fi să se spună şi care a fost contribuţia reală a armatei în teatrele respective.

Apoi, se ştie, românii se înflăcărează repede şi uită uşor. Dumneavoastră, care vă ocupaţi de cultul eroilor, cunoaşteţi că imediat după război s-au înfiinţat tot felul de asociaţii, de publicaţii, s-a dat o legislaţie de sprijinire a eroilor, a invalizilor, a văduvelor şi a orfanilor de război, dar cu timpul lucrurile s-au uitat, ceea ce a dus la nemulţumiri. În aprilie 1930, în Bucureşti, a avut loc o manifestaţie a invalizilor şi văduvelor de război la sala „Dacia”. De aici, manifestanţii au decis să meargă spre Palatul Regal, dar au fost opriţi în dreptul Cercului Militar şi împrăştiaţi cu furtunurile cu apă. Ziarul „Adevărul” descrie această secvenţă şi spune că, în urma intervenţiei forţelor de ordine, caldarâmul era plin de cârje, de proteze şi alte asemenea elemente auxiliare folosite de invalizii de război. Acestea erau „armele” cu care foştii luptători vroiau să-l impresioneze pe Rege! Asta arată că preocuparea pentru eroi era şi atunci, ca şi acum, destul de palidă.

Am fost de mai multe ori în Rusia, în calitate de director general al Arhivelor Naţionale, şi una din problemele pe care le-am discutat a fost aceea a identificării locurilor unde au murit ostaşii români, inclusiv prizonierii de război, şi a amenajării unor cimitire. Trebuie să vă spun că ruşii s-au arătat foarte cooperanţi şi chiar ne-au dat exemplu pe nemţi, pe italieni, pe unguri, care s-au ocupat îndeaproape de crearea de cimitire şi locuri de cinstire a militarilor lor. Bunăoară, la Stalingrad există monumente sugestive ale nemţilor, ale ungurilor, ale italienilor, dar nu există – cel puţin până în prezent – un monument semnificativ pentru atâţia morţi români. Practic, acolo, la Stalingrad, s-a distrus cea mai mare parte a Armatei Române, fapt care l-a determinat pe Antonescu să spună că Germania a pierdut războiul, să avem grijă să nu-l pierdem şi noi pe-al nostru. A fost declarat doliu naţional, s-au ţinut slujbe în biserici pentru cei căzuţi. A fost o dramă naţională de mari proporţii. Şi iată că, deşi autorităţile ruse sunt deschise la ideea cinstirii eroilor români, autorităţile române n-au făcut aproape nimic până acum sau fac extrem de puţin şi în prezent.

 

„Politica liberală bazată pe doctrina Prin noi înşine! nu însemna excluderea capitalului şi a capitaliştilor străini, ci însemna că aceştia trebuie să ştie că sunt la noi, acasă, şi că trebuie să respecte legile româneşti. Or, acum, procesul este exact invers, adică o neglijare totală a capitalului românesc, a românilor, şi totul trebuie să fie cedat străinilor”

– Cum apreciaţi anii care au urmat războiului? Credeţi că este o perioadă la care generaţiile de astăzi ar trebui să se raporteze mai des – şi politic, şi cultural, şi economic, şi moral?

– În genere, există o tendinţă de supralicitare pentru moment – am spus că românii se înfierbântă repede şi sunt foarte generoşi în laude – după care uită şi devin extrem de critici. De exemplu, în 1928, câţiva intelectuali au publicat un document intitulat „Manifestul Crinul Alb”, în care susţineau că toţi cei care au peste 50 de ani sunt nişte epave care trebuie înlăturate rapid de pe scena publică pentru a se face loc tineretului. Dar, dacă stăm să ne gândim, peste vârsta de 50 de ani erau înşişi făuritorii Marii Uniri, cei atât de lăudaţi în 1918-1919. De aici, dispute puternice. Mircea Eliade spunea, în 1927, că după realizarea Unirii, românii nu mai au de luptat pentru un anume ideal şi că ei pot să se manifeste în orice domeniu de creaţie culturală şi ştiinţifică. El însuşi a dat un exemplu, ocupându-se de istoria religiilor, de filosofia indiană ş.a.m.d. Cu alte cuvinte, Marea Unire din 1918 a descătuşat energiile spirituale ale românilor şi, după Primul Război Mondial – ca şi în perioada de după Războiul de Independenţă – avem de-a face cu o înflorire culturală – marii clasici ai literaturii, atunci, au fost Eminescu, Creangă, Caragiale – acum, Arghezi, Sadoveanu, Rebreanu, Goga ş.a. Şi din punct de vedere economic este perioada în care, practic, s-au pus bazele unei adevărate industrii naţionale. Asta ca urmare a politicii liberale bazată pe doctrina „Prin noi înşine!”, care nu însemna excluderea capitalului şi a capitaliştilor străini, ci însemna, cum zicea Vintilă Brătianu, că aceştia trebuie să ştie că sunt la noi, acasă, şi că trebuie să respecte legile româneşti. Or, acum, procesul este exact invers, adică o neglijare totală a capitalului românesc, a românilor, şi totul trebuie să fie cedat străinilor. Şi istoria începe să demonstreze chiar în aceste zile ce a însemnat acea aşa-zisă privatizare prin vinderea bogăţiilor naturale către străini. Iată, petrolul. Noi, care eram ţara producătoare de petrol foarte importantă în Europa, am devenit preocupaţi să găsim prin alte metode descoperirea de gaze de şist cu participare americană şi rusă – străină, în general – când în mod normal ar trebui să se pună problema revenirii petrolului românesc la statul român, la România. Se discută despre energie, despre acea companie italiană, ENEL, care, practic, şi-a bătut joc de poporul român, a preluat baza materială, dar n-a făcut investiţiile la care s-a angajat. În schimb, a pus preţuri foarte mari, în complicitate cu unii români, care aveau obligaţia să supravegheze modul în care se aplică contractele şi se stabilesc preţurile. Ca să nu mai vorbesc de contractul cu compania Bechtel – care, culmea, şi acum este secret (!), deşi banii, de ordinul miliardelor!, au fost plătiţi de cetăţenii români, adică din bugetul statului. Aşa încât, încă o dată spun, în perioada interbelică a existat o politică prin care s-au creat mari întreprinderi de talie europeană, cum ar fi Malaxa. Locomotivele Malaxa erau între cele mai performante din Europa, erau cumpărate inclusiv de elveţieni. Sau IAR Braşov, fabrica de avioane cu performanţe absolut excepţionale. De regulă, avioanele produse acolo, de concepţie românească, cu muncitori români, cu ingineri români, atingeau standarde internaţionale, se clasau pe locul 3-4 în lume. Or, acum, noi trăim numai şi numai din import. A existat o preocupare de a reînvia industria naţională aeronautică, dar ea a fost lichidată, pentru că, vezi bine, noi trebuia să cumpărăm de la alţii. Întotdeauna, alţii sunt mai performanţi!?

Am fost zilele acestea la Braşov, am venit bară la bară, aşa cum se circulă de ani buni pe DN 1. Românii nu pot să facă autostrăzi în propria lor ţară!? Trebuie neapărat să fie concesionate unor firme străine, care, se dovedeşte de atâta vreme, nu sunt animate de dorinţa de a face autostrăzi în România, ci de a obţine tot felul de câştiguri, adesea pe căi ilicite, prin mituirea unor români. Spre deosebire de perioada interbelică, atunci când capacităţile, energiile, forţele intelectuale româneşti erau valorificate, acum, din contră, se caută ca acestea să fie cât mai mult descurajate şi, dacă se poate, chiar distruse! (revista România Eroică)

Interviu realizat de colonel (r) Dumitru ROMAN

Comentarii:

comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.