Cel mai nou volum de versuri al poetului Ionel Simota, „Pietrele care nu tac”, lansat la Miercurea-Ciuc
Cel mai nou volum de versuri al poetului Ionel Simota, „Pietrele care nu tac”, a fost lansat, vineri, la Cercul Militar din Miercurea-Ciuc, într-o atmosferă de sărbătoare şi în prezenţa unui public numeros. Lansarea acestei cărţi a venit la 30 de ani de la debutul editorial al autorului, care s-a întâmplat în anul 1995, cu volumul „Dialog în cer”.
În cadrul evenimentului, moderat de prof. Ramona Moldovan, preotul militar Elisei Florin Vatamanu a evidenţiat caracterul „profund religios” al volumului „Pietrele care nu tac”. De asemenea, acesta a subliniat că a observat evoluţia lui Ionel Simota „de la poetul creştin, poetul patriot, la poetul profund creştin, în cartea pe care o avem în faţă, pentru că începe cartea prezentându-ne un deziderat universal, dorinţa aceea de a gusta din fericirea Raiului, din fericirea pe care Adam şi Eva au avut-o în Rai, în Raiul pământesc, atunci, la facerea lumii, din care au căzut în urma păcatului”. „Şi această fericire, această gustare a lor a devenit universală pentru întreaga lume. Şi-a dorit lumea, să ştiţi, şi lumea veche, dar şi astăzi îşi doreşte să guste din nou din acea bucurie a Raiului. (…) Aşa să vedeţi această carte ca un pelerinaj, ca un drum pe care poetul îl face înspre descoperirea lui Dumnezeu. De fapt, este revelaţia pe care Dumnezeu o are asupra sa. Nu-i ajunge poetului doar să guste din fericire, ci îşi doreşte ca, în final, să se contopească cu Dumnezeu, să aibă această revelaţie a lui Dumnezeu. Pornind de la cafeneaua întunecată sau de la corabia în derivă, acolo unde îşi petrece timpul bând cu marinarii bătrâni, până la întâlnirea cu Dumnezeu, pe care, în această lume, o poate realiza doar prin contemplarea naturii, a bolţii înstelate şi a ceea ce ne înconjoară. Apoi, vreau să vă felicit pentru acest contrast pe care aţi putut să îl puneţi între iubire şi ură, între agonie şi extaz, între efemer şi veşnic, între Rai şi Iad. Toate aceste contraste ne arată acest pelerinaj, acest drum de la un început firav până la un sfârşit care este în Dumnezeu, acolo unde Sfinţii se odihnesc, bucuria eternă a Raiului pe care Dumnezeu ni l-a dat. Aşadar, într-adevăr, pietrele nu pot tăcea. Sunt datoare să ne mărturisească toate cele care au fost, dar şi toate cele câte vor veni”, a spus preotul Elisei Florin Vatamanu.
Acesta a mai arătat că unele dintre poeziile lui Ionel Simota sunt cântate ca pricesne în timpul Sfintei Liturghii, „ceea ce nu este puţin lucru”. „De aceea mi-am permis să fac această trecere de la poet creştin la poet profund creştin”, a mai punctat părintele Elisei Florin Vatamanu.
Despre cartea „Pietrele care nu tac” a vorbit şi prof. Ramona Moldovan, care a observat, la rândul ei, că „spre deosebire de celelalte mi s-a părut mult mai gravă, mult mai profundă în semnificaţie şi, poate că da, mai aproape de sensul creştin al existenţei noastre”. „Fiecare carte de poezie scrisă de Ionel Simota până acum este asemenea unui copac cu rădăcini puternic înfipte în motive literare străvechi, satul, părinţii, ţara, divinitatea, tradiţiile, toate fiind un zbor de sere noi, de înţelesuri profunde, matrice sănătoase a unei poezii autentice. Analogia continuă cu tulpina acestui copac imaginar, viguroasă, fermă, susţinută de teme şi motive literare din sfera creaţiei, motivul mâinii, al căutării, al făuririi, creaţia fiind astfel un act de ardere lăuntrică, de căutare, de frământare, cu toate conotaţiile termenului, în care creatorul este căutător, trăitor şi muncitor în acelaşi timp. Pentru a fi complet, copacului imaginar i se atribuie o coroană bogată, înaltă, luxuriantă, care se confundă cu cerul şi în care cresc, în toată măreţia lor, motivele literare ale zborului, luminii, luminării, motive susţinute de păsări, de raze, de coamele învolburate ale cailor, de dansul fulgilor de nea, de freamătul frunzelor sau de ochii iubitei. Toate aceste motive, dispuse într-o verticalitate firească a fiinţei, ce tinde spre Divin, converg către o creaţie rotundă şi conferă măreţie unei poezii profunde, poezia lui Ionel Simota. (…) Cel mai nou volum al lui Ionel Simota este o culegere de posibile dialoguri cu sufletul nostru uitat, căci, paradoxal, se pare că cel mai dificil dialog este cel cu tine însuţi şi cea mai instabilă relaţie este cea cu tine însuţi, astfel fiecare poezie este o posibilă poartă către sufletul tău, o posibilă fereastră din care îţi întrevezi copilăria, iubirea sau durerea pe care nu ai mistuit-o îndeajuns spre vindecare. Poezia este până la urmă limba în care sufletul omului vorbeşte cu Dumnezeu, este limba păsărilor şi a pietrelor”, a spus, printre altele, prof. Ramona Moldovan.
Despre volumul „Pietrele care nu tac” şi autorul lui au mai vorbit şi Erich-Mihail Broaner, reprezentant al Editurii Eurocarpatica din Sfântu Gheorghe, la care a fost editată cartea, şi Kato Vladimir, grafician, pictor, cel care a realizat ilustraţiile cuprinse în volum.
În intervenţia sa, poetul Ionel Simota, preşedintele Cenaclului literar „Buna Vestire” din Miercurea-Ciuc şi membru al Uniunii Scriitorilor din România – Filiala Braşov, a spus că în volumul de faţă au fost selectate poezii care au fost scrise pe parcursul a aproximativ doi ani. „Cartea Pietrele care nu tac a încercat într-o oarecare măsură să îi dea pietrei o conotaţie de fiinţă vorbitoare, până la urmă. Şi bine s-a întrebat aici cineva: ce s-ar întâmpla dacă şi pietrele ar vorbi? Pietrele care au fost mărturii în timp atâtor evenimente. Pietrele care, iată, minunatul Brâncuşi le-a făcut să cânte. Eu mi-aş dori foarte tare să le fac să vorbească, să rostească. Cartea a venit într-un mod firesc anul trecut. De acum doi ani am tot scris la ea şi la un moment dat am făcut o oarecare selecţie pentru a aşeza în această carte o poezie care se îmbină într-un mod plăcut, armonios. O poezie care să îi dea un trup cumva rotund, un trup dus către poezia bună. Nu ştiu dacă am reuşit, asta o să desluşiţi dumneavoastră. Şi mă gândesc că o să faceţi lucrurile acestea pe îndelete, citind cartea”, a precizat Ionel Simota.
Manifestarea a fost întregită de cântăreaţa de muzică folk Andreea Suciu, care a încântat publicul cu mai multe piese, două dintre ele fiind chiar pe versurile poetului Ionel Simota.
Evenimentul de vineri a fost organizat de Cenaclul literar „Buna Vestire” şi Cercul Militar Miercurea-Ciuc. (Consemnare de Şt. Pătrîntaş)
În continuare vom reda câteva dintre poeziile cuprinse în volumul de versuri „Pietrele care nu tac”:
Athosul tămăduirii mele
Numai tălpile mele ştiu drumul
Tăcutei rugăciuni,
Piatră mă fac atunci când o rostesc,
Când o închid în slăbiciunea păcatului,
Când în ea pe mine mă surp
Întru deşertăciune urc
Şi mă căznesc,
Şi plâng, Doamne, la picioarele Tale
Şi nu sunt vrednic să Te privesc.
Numai tălpile mele ştiu drumul
În zadar cărându-mi povara
Oaselor atât de vinovate,
Neputincios Te-am cerşit, Doamne,
Până în creştetul muntelui Te-am căutat pe tine
Şi orb am fost şi n-am văzut
Că mereu, Doamne, erai acolo cu mine.
În inima mea
Inima mea
Are un strigăt al mamei în ea
Pe la înflorite porţi de rai,
Pe la câte o neatinsă urmă de nea.
Şi totuşi în ea
Încolţesc pe margini de stea
Atâtea rugări,
Ale neputinţelor mele de a mă ruga.
În inima mea
Trăieşte veşnic o ea,
O repetare ce nu s-ar putea repeta,
Un tandru frig, o cuprindere,
O mirare ce vrea,
O jumătate din respiraţia mea.
În inima mea
E mereu un fragil copil
Care se furişează precum înserarea tiptil
Şi mă face să râd,
Şi mă face mai mereu să întrezăresc
Acel suspin îngeresc.
altfel în inima mea
nimic nu s-ar mai putea întâmpla
Poem 22
Dacă n-am fi murit n-am fi fost;
Peste creştetul nopţii zburau gloanţe,
Eram tânăr şi mă durea dorul de a trăi
Într-o ţară mai liberă
Striga la noi căpitanul: culcat!
Însă noi adulmecam aerul plin de trasoare
Şi speram să nu murim,
Să nu moară Dumnezeu,
Să nu moară săraca mea mamă
Şi tata şi fraţii,
Ţara să nu-mi moară, Doamne!
Ţineam la piept pistolul mitralieră
Ca pe o iubită,
Abia trecusem de 18 ani şi voiam să trăiesc.
