Avancronică
Timpul – care e întotdeauna neiertător cu nevolnicii – i-a dat dreptate căpitanului Leucea
„Am fost în fruntea singurei instituţii neintrate în disoluţie”, mărturiseşte actualul General-Maior în retragere Crăciun Leucea în volumul STINGEŢI LUMINILE! Ce s-a întâmplat când NU s-a întâmplat la Miercurea Ciuc în 1989? care se va lansa astăzi, 14 mai, de la ora 11:00, la Casa Artelor din municipiul reşedinţă de judeţ.
Să descifrăm, întâi, cele două posibile sensuri ale titlului: cel dintâi ar fi că nu s-a întâmplat nimic la Miercurea-Ciuc din punctul strict de vedere a ceea ce înseamnă o Revoluţie – iar cel de-al doilea, probabil cel dorit de autor, că nu s-a întâmplat nimic deoarece vânătorii de munte şi comandantul lor au împiedicat să se întâmple ceea ce s-a întâmplat în alte capitale de judeţ. E suficient să amintim Sibiul, dar şi Clujul, ca să nu mai vorbim de balamucul suprem din Bucureşti.
Căpitanul (pe atunci) Leucea, comandant al Batalionului 24 Vânători de Munte, a fost poate primul om din zonă care a judecat cu capul propriu şi a făcut lucruri fără aprobare de sus, pe când unii „revoluţionari” care solicitau schimbări radicale „în ceea ce priveşte forma de administrare şi guvernare locală” (pag. 27) aveau agenda „aprobată” la Budapesta, iar unii lideri locali aveau „dorinţe revanşarde bine camuflate” (pag. 78). Tânărul comandant Leucea a reuşit să ţină legătura cu oameni raţionali din ambele etnii, să înţeleagă specificul arealului, să se bazeze pe cunoştinţele de specialitate, să nu intre în panică la uriaşul zgomot de fond, să nu se lase năucit de manipulările şi dezinformările care au însoţit evenimentele din 1989.
A înţeles foarte repede că era pe cont propriu: „De la Bistriţa până venea aprobarea să stingi un foc, cenuşa era rece” (p. 139), iar de la Comandamentul Armatei a 4-a, generalul Iulian Topliceanu i-a răspuns sec: Eşti comandant, hotărăşti!.
Trebuie să remarc aici că deşi mergem pe aceleaşi străzi, trăim aceleaşi evenimente şi respirăm acelaşi aer, diferenţa de gândire, percepţie şi reacţie dintre un civil şi un militar sunt majore: până n-am citit cartea dlui general nu mi-am pus problema că îndemnul insistent Stingeţi luminile! era o diversiune murdară. Dar apelul repetat obsesiv la televiziune şi radio nu l-a păcălit pe militarul Leucea: „Ce s-a vrut? S-a vrut să ne împuşcăm între noi, având, pesemne, lumina stinsă, să executăm foc involuntar, iar prin simpatie să se execute foc generalizat, fiecare probabil, după crezul său, percepţia sau teama sa”. Aşa că tot timpul unitatea de la Sub Pădure a fost luminată, chiar şi când s-a primit informaţia (falsă) că dinspre Ţechend vine o mare formaţie de elicoptere – iar orice deplasare în cazarmă şi împrejurimi putea fi efectuată doar în doi.
Pe lângă multe pagini atractive, interesantă este relatarea momentului dimineţii de 22 decembrie, când a fost convocat la o şedinţă în biroul primului secretar al Comitetului Judeţean al PCR Harghita, la care „nimeni nu-l privea pe dl Costea, toţi îşi găsiseră altă ocupaţie, a privi în jos, a mâzgăli cu creionul pe o cutie de chibrituri, a se uita undeva într-un punct fix etc.” şi din care „nu am înţeles nimic din ceea ce aveam eu de făcut”. A rămas la final în sală, susţinând că „nu pot să plec de la dumneavoastră până nu-mi spuneţi ce se petrece în realitate”. Atunci a auzit căpitanul Leucea pentru prima dată apelativul domnule (şi nu tovarăşe) rostit tocmai de primul-secretar, care l-a invitat în oficiul din spate „să nu ne audă tovarăşul Barbu, secretar al Comitetului Central de la Bucureşti”, unde, „cu voce emotivă şi tremurândă, mi-a relatat următoarele: «Domnule comandant, eu nu mai sunt prim-secretar. Eu sunt soldatul vânător de munte Costea Aurel. Ceauşescu pică! Vine Iliescu! Eu sunt român adevărat, primeşte-mă, te rog, în unitatea pe care o comanzi. Sunt un mare patriot! Vreau să lupt pentru ţara mea!»”.
Ca atare, comandantul unităţii militare de la Miercurea-Ciuc ştia de dimineaţă cam ce se putea întâmpla în ziua de 22 decembrie ori în cele următoare – şi acest lucru i-a luminat oarecum deciziile ulterioare.
La un moment dat a apărut în ecuaţia întâmplărilor de la Miercurea-Ciuc un personaj ciudat, colonelul Aron Dezideriu, şeful Gărzilor patriotice, care se erija în comandant al tuturor forţelor din judeţ, insistând în repetate împrejurări, inclusiv la adunări publice, ca populaţiei civile să-i fie distribuite arme şi muniţie; e greu de spus dacă a făcut asta din iniţiativă proprie lipsită de discernământ sau condus de interese subterane, fie stimulat de ordinul colonelului Pârcălăbescu (numit de Iliescu comandant al Statului Major al Gărzilor Patriotice), care a dat alarmă de luptă la circa 3 milioane de membri foarte prost instruiţi, aceştia executând apoi misiuni haotice, filtre rutiere, au tras fără judecată în oameni nevinovaţi, s-au plasat pe acoperişurile clădirilor, sporind suspiciunile că teroriştii acţionează pretutindeni.
În loc să împartă arme civililor, cum sunau ordinele de la Bucureşti şi cum îl presau unii membri ai FSN Harghita, Crăciun Leucea a colectat armamentul gărzilor patriotice de la întreprinderi şi posturile teritoriale de poliţie. Colonelul Aron Dezideriu „mi-a solicitat două lucruri şi anume: să fie predat Costea Aurel manifestanţilor din piaţă şi să dau muniţie la gărzile patriotice pentru a apăra Revoluţia. Nu am fost de acord cu nici o solicitare”.
„Tot timpul trebuie să gândeşti cu mintea ta şi nu cu a altora, a acelora de la televizorul de atunci”, mărturiseşte autorul în volumul despre care vorbim. Aron Dezideriu nu s-a liniştit decât după ce Crăciun Leucea l-a ameninţat că-l arestează. Iac-aşa, de la căpitan la colonel!
O altă decizie pentru care comandantul unităţii din Miercurea-Ciuc putea ajunge în Tribunalul Militar dacă generalul trădător Militaru mai rămânea ministru al Apărării a fost aceea că avea în unitate „miliţeni şi securişti, pe care nu i-am dezarmat, ci din contră, i-am înarmat”; acelaşi a decis să aducă la infirmeria unităţii cadrele de securitate şi miliţie de la Spitalul Judeţean, cu puţin înainte ca „falşi înflăcăraţi ai Revoluţiei” să-i linşeze; la fel a procedat cu cele 10 cadre internate la Spitalul Odorheiu Secuiesc şi cu ostaşii în termen din trupele de securitate care păzeau diverse obiective esenţiale şi care se retrăseseră la batalionul lor de la Gheorgheni.
Dezinformarea şi manipularea securişti-terorişti au avut efecte negative masive. „…S-a încercat derutarea şi enervarea mea. Numele meu a fost mereu pe buzele acelor agenţi de influenţă care circulau cu o caravană mobilă dotată cu gigafoane şi staţii de multiplicare a vocii, prin care, la intervale diferite de timp, răspândeau lozinci false, avându-mă pe mine ca ţintă. Ele circulau prin oraş iar apelativele erau denigratoare şi provocatoare: Leucea acţionează cu securişti-terorişti; El otrăveşte apa, El nu distribuie muniţie gărzilor patriotice, El îl ţine în unitate pe Costea etc. Am fost numit nebunul care avea de gând să vină să atace populaţia civilă, împreună cu securitatea şi miliţia, şi care ar fi vrut să tragă şi cu tunurile”.
De ce a procedat aşa? „În subordine nu înseamnă în detenţie, cum au gândit şi spus unii, ci înseamnă o componentă combativă în plus, un multiplicator de putere acţională”, explică fostul comandant al Brigăzii 61 Vânători de Munte, înfiinţată sub coordonarea sa.
Autorul evită să facă consideraţii la nivel naţional decât în cazul în care sunt strict legate de deciziile sale, lăsând în seama cercetătorilor şi istoricilor descâlcirea complicatelor iţe ale mişcărilor din Decembrie 1989. Astfel, căpitanul Leucea confirmă dispoziţia centrală dată înainte de căderea regimului: „să se execute foc la picioare” dacă pe stradă se adună mai mult de cinci persoane care nu se supun somaţiilor. Dar şi în acest caz comandantul Garnizoanei Miercurea-Ciuc nu a respectat întocmai dispoziţiile centrale: „Am asigurat câte doi oameni la fiecare patrulă, însă cu muniţie de manevră, deşi ordinul era să se asigure 5 cartuşe de război/ostaş”.
Întrucât volumul care va fi lansat astăzi prezintă memoriile unui luptător, nu ştiu dacă se cuvin observaţii stilistice – ştiindu-se de pildă că stilul bombastic este vechea capcană în care cad militarii. Cultura vine în mod natural din interiorul persoanei care a practicat-o: e curios că, deşi momentele extrem de dificile prin care a trecut au fost rezolvate exclusiv cu mintea proprie, autorul acestei mărturisiri simte nevoia să-şi argumenteze fiecare gest şi să-şi sprijine fiecare decizie cu şi prin citate din oameni celebri. Pentru a-şi justifica opţiunile? Nu e cazul! Între modul în care a rezolvat (fără niciun deces, fără niciun rănit, că de aia NU s-a întâmplat nimic la Miercurea-Ciuc!) tânărul comandant problemele dintr-un areal complicat şi modul tembel de a acţiona al maiorului Dragomir la Sibiu, un judeţ care nu punea probleme revizioniste, e o diferenţă ca de la cer la pământ, cum am zice noi, sau de la măgar la apostol, cum ar zice Biblia.
Ca om, l-am cunoscut direct pe dl Leucea în diverse împrejurări: era egal cu el însuşi, indiferent de vremuri, era deschis cu civilii până la limita care se cuvenea, ştia să respecte şi simţea când e respectat.
Cândva am văzut lucrarea de doctorat a dlui general: se referea la apărarea unui mare sector de Carpaţi şi era (pe atunci) secretizată. Poate aşa este şi acum (căci autorul cărţii nu face absolut nicio referire la ea), deci e foarte probabil că şi astăzi e un element ce contează în strategiile militare din Carpaţii româneşti.
Timpul – care e întotdeauna neiertător cu dobitocii – i-a dat dreptate căpitanului Leucea. Comandanţi cu grade mari care au ascultat fără discernământ ordinele de la Bucureşti ori au căzut în capcanele diversioniste au creat mari probleme în garnizoanele respective şi au zăcut apoi în instituţii de detenţie. Toată lumea ştie, mai ales cei care au făcut armata, ce înseamnă organizare ierarhică şi ordin superior, dar numai omul din teren cunoaşte fiecare deal, fiecare biută, fiecare casă, ştie ce vor familiile, ştie că până la urmă viaţa omului, fie el militar sau nu, se petrece în societatea largă, unde relaţionezi cu neamurile, cu vecinii, cu prietenii, mergi la biserică, la teatru şi la concerte, citeşti şi dezbaţi cu amicii – şi mai ales eşti înfiorător de preocupat (şi de îngrijorat) de ceea ce se întâmplă cu copiii tăi. Cam asta e pe scurt umanitatea – şi căpitanul Leucea şi-a asumat-o pe deplin. Prefer să spun căpitan şi nu general, pentru că primul e un grad oarecum mai uman; când ajungi la celălalt, te salută toată lumea cu mare diferenţă şi pensia e cu siguranţă mai mare, dar puţini sunt cei care te respectă şi te iubesc cu sinceritate. Sper să mă prenumăr printre ultimii.
Mihail GROZA
