Mici poveşti din Harghita, spuse de un mureşean
Laz-Soimuş, locul pe care nu-l ştiu nici ungurii din Ungaria
Documentele în limba română dau pentru localitatea Laz-Soimuş din judeţul Harghita că aici ar mai sta puţin peste 50 de oameni, toţi maghiari. Cele în ungureşte doar repetă superficial informaţia de mai sus, la care mai adaugă laconic structura confesională a acestora. La Solymosiláz, aşa cum îi spun secuii din zonă locului, mai trăiesc în nouă case, mai mult sau mai puţin permanent, până în maximum 25 de oameni. Biserică nu a fost niciodată, din şcoală nu a mai rămas nimic, curent niciodată, iar cimitirul, cum astăzi se moare greu şi anevoie, în scurt timp va fi înghiţit de vegetaţie. Astea toate nu sunt menţionate nici în limba română şi nici măcar în limba maghiară, adevărata limbă a locului.
Mama băieţilor ştia fix cu trei cuvinte mai mult în limba română decât toată familia care nu ştia absolut niciun cuvânt. Vorbeau cu mine în ungureşte, eu către ei în româneşte, după care cu traducătorul din Google le puneam cap la cap.
El era super muncit, ea era încă tânără deşi făcuse trei copii. Uzată cum era, era îmbrăcată într-o rochie de vară cu decolteul mare de i se vedea aproape tot din ambii sâni. Când reuşeam să ghicim fără traducător fiecare ce a vrut să zică celălalt în limba lui, cu toţii râdeam forţat, era aiurea, şi tot atunci vedeam cum ea pe lângă decolteu’ generos mai are dinţii de sus impregnaţi cu maroul gudronului din ţigările fără filtru…
Cu siguranţă, dintr-un colţ al imaginaţiei, cu trabucul în colţul gurii, pufăind, imensul Tinto Bras ar fi zâmbit mulţumit la ce vede.
La Solymosiláz se ajunge greu. Omu’ se miră cum de eu, un român, am ajuns aici şi de unde ştiu eu de locul ăsta dacă de el nu ştiu ungurii din Ungaria, maghiarii din România şi în scurt timp nici măcar el nu va mai şti. Omu’ ştie limba română destul de bine, restul din sat deloc, el a învăţat-o în armată, apoi că a ştiut limba română a fost desemnat cu multe responsabilităţi în zonă. Întrebarea lui cum că de unde ştiu eu de locul acesta rămâne suspendată undeva între dealurile masive, împădurite, de unde Târnava Mare îşi adună seva şi pe unde am venit eu…
Dan Cristian Deva
