Şura ca spaţiu de divertisment (1)
Jocul la şură la Voşlobeni
Rezumat: Comunicarea îşi propune reconstituirea unui obicei cu mare disponibilitate de socializare şi comuniune a obştii satului Voşlobeni în prima jumătate a veacului al XX-lea şi cu certe valenţe distractive: jocul la şură. Duminica şi în zilele de sărbătoare religioasă, după slujba de la biserică şi masa de amiază, sătenii – mai cu seamă tinerii, dar nu numai – îşi dădeau întâlnire în bătătura unui consătean din inima aşezării, unde jucau. Joc era termenul consacrat, nu horă, ca pe alte plaiuri româneşti. Pentru câteva ceasuri, edificiul consacrat animalelor domestice îşi schimba destinaţia, adăugându-şi componenta recreativă pentru om. În timp, căminul cultural avea să preia rolul şurii, redată necuvântătoarelor.
Cuvinte-cheie: şură, joc, lăutari, fată de jucat.
Şura
Termenul este cunoscut oricărui român cu obârşie rurală, inclusiv reprezentanţilor generaţiilor mai tinere, care mai beneficiază de bunici la ţară sau alte rudenii cu gospodării încă în picioare. Numai că dicţionarele mai încurcă datele; autorii furnizează date livreşti, fără certitudinea că ar fi văzut în viaţa lor obiectul definit. Cităm: „Construcţie anexă pe lângă o gospodărie rurală, în care se adăpostesc vitele şi se păstrează unelte agricole”.
Câteva precizări se impun din motive de rigoare. Asemenea construcţii găseşti şi la oraş, nu exclusiv la ţară. Cu atât mai mult cu cât nu puţine sate au devenit oraşe, glisând la oraş nu numai cu casa, dar şi cu gospodăriile anexe, chiar dacă spiritul de gospodar s-a mai atenuat. Şura este integrată într-un complex grajd-şură. Fac excepţie construcţiile clădite pe fânaţe situate pe povârnişuri, în munte, locuri mai greu accesibile atelajelor, limitate la şură, pentru depozitarea fânului, urmând a fi coborât iarna cu sania trasă de cai.
Nu şura, ci grajdul adăposteşte vite. În şură se păstrează furajele necesare vitelor în anotimpurile reci (stabulaţia) – fân, otavă, paie. Grajdul este bine izolat, spre a păstra căldura pe timpul iernii. Şura este mai aerată, ventilată natural, evitând degradarea furajelor graţie curenţilor de aer. E adevărat, oferă loc şi unor unelte mai mari, locatarul principal fiind carul pentru transportul furajelor mai voluminoase, hurdăul1. De regulă, grajdul se compune dintr-o singură încăpere, compartimentată după efectivul animalelor adăpostite.
Compartimentarea şurii este mai complexă: chilna, destinată furajelor grosiere, fân, paie, podina, acoperind parţial şura, şi podul şurii, situat deasupra grajdului, unde se depozitează otava. Complexul grajd-şură este construit de regulă din buşteni de molid, clădiţi pe un fundament din piatră, după o arhitectură simplă, lineară. Rareori, partea de grajd este construită din zid de cărămidă. Unele edificii beneficiază şi de elemente decorative, cum ar fi încrustările în lemn. Existau şi gospodării care dispuneau de două şuri, cea de a doua fiind destinată snopilor de cereale păioase, treierată de batoza itinerantă, de la o gospodărie la alta. Şura era prevăzută cu o poartă de dimensiuni mari; uneori, se aflau două intrări (sau ieşiri), a doua fiind situată pe peretele opus intrării. Spre a uşura munca gospodarului, grajdul comunica direct cu şura, nu doar prin uşi separate. Prin nişte ferestre, un fel de trape, furajele ajungeau direct în ieslele dinspre şură. Tot printr-o ferestruică, erau evacuate dejecţiile, „gunoiul”.
(Va urma)
Prof. dr. Mihai Suciu
1. Hudău, atelaj folosit pentru transportul furajelor şi al snopilor de cereale păioase. Din magh. hordo – a căra.
