Sf. Mucenici Ermil şi Stratonic (13 ianuarie) | Informația Harghitei - jurnal independent
marți , 21 septembrie 2021
Home » Religie » Sf. Mucenici Ermil şi Stratonic (13 ianuarie)
Sf. Mucenici Ermil şi Stratonic  (13 ianuarie)

Sf. Mucenici Ermil şi Stratonic (13 ianuarie)

Deschidem la  recomandarea redacţiei Informaţiei Harghitei un nou ciclu în rubrica Viaţa creştină, rubrică în care vom încerca să prezentăm crâmpeie din viaţa roadelor creştinismului românesc. Astfel, cu ajutorul Bunului Dumnezeu, şi cu sprijinul redacţiei Informaţia Harghitei, vom încerca săptămânal să amintim crâmpeie din vieţi ale sfinţilor din neamul românesc.

Mulţumim redacţiei pentru sprijin şi colaborare.

Sf. Mucenici Ermil şi Stratonic

Ajuns de curând la conducerea treburilor obşteşti ale împărăţiei romane din ţinutul Iliricului şi al Dunării de Mijloc, crudul împărat Liciniu şi-a închipuit că „aduce slavă lui Dumnezeu” prigonind şi prinzând pe creştini, socotind în chip nelegiuit că, dacă nu vor să aducă zeilor păgâni jertfe sângeroase, creştinii primejduiesc ordinea şi predaniile stăpânirii. Drept aceea, el a cerut slujitorilor de sub ascultarea sa ca oriunde vor auzi că s-ar afla vreun închinător al „legii lui Hristos” să fie adus înaintea scaunului său de judecată. Pentru aceasta împăratul nu s-a dat înapoi să plătească chiar cu bani şi cu răsplătiri bogate pe cei care l-ar ajuta în planurile lui.

Unul din ostaşii împăratului s-a apropiat într-o zi de el şi i-a spus că se află în împrejurimi un diacon oarecare, cu numele Ermil, care de multă vreme nu vrea să mai audă de zeii împărăţiei romane. Dimpotrivă, el îi dispreţuieşte, deoarece chiar în Scripturile creştinilor scrie că „idolul nu este nimic în lume, şi că nu este alt Dumnezeu decât Unul singur” (I Cor. 8, 4). Tulburat peste măsură de o asemenea îndrăzneală, împăratul a poruncit îndată să fie prins numitul diacon şi să fie adus cât mai curând înaintea sa. Înţelegând că va trebui să dea seama pentru credinţa care îl luminase, Sfântul Ermil nu numai că nu s-a ferit, ci chiar s-a bucurat cu duhul şi de aceea a cerut ostaşilor ca nici măcar să nu-l lege, căci el merge de bună voie să se înfăţişeze înaintea împăratului. Şi astfel, vorbind cu ei pe drum şi cu nişte prieteni, fericitul diacon a păşit îndată înaintea scaunului de judecată al lui Liciniu. Aici, întrebat fiind dacă este creştin, el mărturiseşte că este creştin şi cleric al Bisericii lui Hristos. Auzind răspunsul, împăratul încercă să-l atragă pe Ermil într-o slujbă în legea împărătească. La această propunere, Sfântul Ermil îi răspunde „O, împărate! Ce nebunie ai stat să te gândeşti despre mine! Eu am spus-o hotărât că slujesc numai Dumnezeului celui nevăzut şi care a făcut toată lumea, iar nu unor zeităţi surde şi neînsufleţite, făcute de mâini omeneşti din lemn ori din pietre, cum sunt idolii voştri, de care mai curând te apucă râsul cât de neputincioşi sunt, iar nu să te închini lor”.

La aceste vorbe îndrăzneţe ale sfântului, împăratul a poruncit să-l bată peste faţă cu un bici de metal.

După cazne şi mai grele, împăratul a poruncit ca sfântul să fie dus vreme de trei zile în temniţă, doar-doar se va întoarce, căindu-se de îndrăzneala lui.

În temniţă, Sfântul Ermil s-a „înălţat din neputinţe”, rugându-se mereu lui Dumnezeu şi spunând: „Domnul este apărătorul vieţii mele; de cine mă voi înfricoşa?. Vino, Doamne, să-mi ajuţi mie, grăbeşte-Te!” (Ps. 26, 1; 69, 1).

Şi într-adevăr, Domnul nu l-a trecut cu vederea, ci pe când petrecea în temniţă i-a trimis un înger, mângâindu-l şi întărindu-l cu vorbe ca acestea: „Îndrăzneşte, Ermile, şi nu te teme, căci în curând vei birui pe tiran şi vei primi cununa luminoasă a muceniciei!”.

După trei zile, şezând iarăşi pe scaunul de judecată, împăratul Liciniu a cerut să-i fie înfăţişat din nou diaconul Ermil, întrebându-l dacă nu cumva s-a răzgândit în cugetul său. Însă răspunsul lui Ermil fu clar: „Ţi-am spus odată, împărate, că eu de Domnul Hristos nu mă voi despărţi, ci numai Lui Îi voi sluji, căci ştiu că de la El voi şi avea mare ajutor”.

Auzind acestea, împăratul a poruncit la şase ostaşi să-l ia pe sfânt şi să-l întindă la pământ şi atâta să-l căznească în bătăi până se va întoarce de la astfel de gânduri. În tot timpul cât îl chinuiau, el nu scotea nici măcar un geamăt, ci, cu toate că trupul său a fost ciuruit cu totul în urma loviturilor, totuşi de la el nu se auzeau decât rugăciuni prin care cerea Domnului să-l întărească până la sfârşit. La un moment dat, din înălţimi, s-a auzit un glas care-i vestea că peste trei zile va fi izbăvit de chinuri. Ostaşii care-l munceau au auzit şi ei glasul ceresc şi au înştiinţat îndată pe împărat despre acest lucru. Cu toate că s-a îngrozit de vestea aflată, Liciniu n-a vrut să se recunoască înfrânt, poruncind să fie dus din nou în temniţă.

În faţa celor întâmplate, Stratonic, temnicerul încredinţat cu paza sfântului, s-a rănit la inimă de durere văzând multele chinuri cu care fusese încercat de către nemilostivul împărat.

În taină, Stratonic era şi el creştin, doar că un timp nu s-a arătat pe faţă, însă, văzând puterea cu care era în stare să-şi ducă suferinţele Sfântul Ermil, se bucura sufleteşte, îngrijindu-i cu şi mai multă căldură rănile. Când a doua zi încercatul slujitor al altarului a fost adus iarăşi în faţa împăratului, căruia i-a repetat că la alt răspuns nu se poate aştepta decât să îndeplinească cu el degrabă ce va vrea, tiranul a poruncit ostaşilor săi să rupă cu unghii de fier pântecele sfântului, ca să se vadă în el măruntaiele. Dar şi de astă dată, curajul şi răbdarea mucenicului au rămas neclintite.

Unul dintre ostaşi, văzând că Stratonic plânge şi îngrijeşte rănile osânditului, l-a pârât împăratului. Acesta, ca ieşit din minţi, s-a repezit asupra lui poruncindu-i să aducă jertfe idolilor. Stratonic a mărturisit curajos că era prieten vechi cu diaconul Ermil şi că el este creştin, de aceea nu vrea să cinstească nicidecum pe zei, ci se închină numai lui Dumnezeu, făcătorul cerului şi al pământului.

Înfuriat peste măsură, împăratul a răcnit să-l dezbrace şi pe Stratonic de haine şi să-l bată cu beţe peste tot trupul. Iar în timp ce îl băteau, el ridica mângâiat privirea spre îndrumătorul său, Ermil, cerându-i să se roage lui Dumnezeu să poată păzi credinţa întreagă, biruind astfel pe vrăjmaşii săi. După ce tiranul şi muncitorii au chinuit în toate chipurile pe cei doi mucenici, Ermil şi Stratonic, a poruncit să fie duşi în temniţă, în speranţa că după ce vor simţi şi mai amarnic durerile care nu le lăsau trupurile nici măcar să se odihnească, se vor lepăda de credinţa creştină. Dar s-a înşelat, căci şi la cea din urmă judecată sfinţii au răspuns că dintotdeauna: „credinţa creştină ne-a învăţat să nu ne temem de cei ce ucid trupul, pentru că sufletul nu-l pot ucide” (cf. Matei 10, 28). Sufletele lor erau tot mai stăruitoare în rugăciune. În cele din urmă, împăratul a hotărât ca Sfântul Ermil să fie spânzurat de un copac, iar trupul să-i fie ciopârţit cu cuţitele, după care să fie aruncat în valurile Dunării.

Aducând apoi la judecată şi pe Stratonic şi încercând să-l convingă, măcar pe el, s-aducă jertfe idolilor, acesta i-a mărturisit că nu cunoaşte moarte mai fericită decât martiriul îndurat pentru credinţa în Hristos şi că bucuria cea mai mare pentru el ar fi să-l poată însoţi în viaţa cea veşnică pe bunul său prieten, Ermil, diaconul.

Şi astfel, în ziua de 13 ianuarie anul 303, ostaşii duceau spre moarte pe amândoi mucenicii, la 18 stadii (ceva peste 3 kilometri) de oraşul Singidunum sau Belgradul de azi, poate înspre localitatea Panciova, pe unde şi acum se văd multe sate cu populaţie românească.

La trei zile după aceea, trupurile Sfinţilor Mucenici au fost adunate laolaltă într-un sicriu ca să rămână pomenire netrecătoare pentru două suflete care au petrecut şi în temniţă şi în chinuri, ca şi în chipul cum şi-au sfârşit viaţa, uniţi pentru totdeauna în dragostea lor pentru Hristos.

Biserica îi pomeneşte pe aceşti doi martiri ai credinţei, an de an, în data de 13 ianuarie.

Nebiruiţi fiind de patimile trupului, aţi biruit pe vrăjmaşi şi omorâţi fiind cu sabia, preafericiţilor, v-aţi mutat împreună către viaţa cea cerească, bucurându-vă. Omorându-vă de bunăvoie mai înainte de moarte, prin înfrânare, cuvioşilor, aţi primit de bunăvoie să fiţi omorâţi în chip cumplit de săbiile celor fără de lege, încredinţaţi fiind de viaţa cea de dincolo de moarte. Ca nişte miei v-aţi hrănit cu înfrânarea şi ca nişte berbeci aleşi aţi fost ucişi de ghearele lupilor celor vărsători de sânge şi jertfă desăvârşită v-aţi adus, cuvioşilor, lui Hristosdin Slujba Utreniei Sfinţilor Mucenici Ermil şi Stratonic.

Protopop,           

preot prof. Ionel-Gheorghe Păncescu

Comentarii:

comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.