Informația Harghitei – jurnal independent singurul jurnal independent editat în limba română din județul Harghita
De când mă ştiu, în casa noastră, dar şi în celelalte case luminate de credinţă ale consătenilor mei, Naşterea Domnului a fost prăznuită pe 25 decembrie, iar distribuitorul de daruri, mai chibzuit cu noi, s-a numit negreşit Moş Crăciun. Uzurpatorul parodic impus de „tovarăşi” era botezat Moş Gerilă şi venea la şcoală. Analfabet funcţional, greşea şi termenul, descinzând în preajma Anului Nou! De Iisus, comuniştii nu auziseră în casele părinţilor lor păgâni sub mască atee. De mântuire şi mântuitori nu aveau nevoie, crezându-se veşnici.
În casa părintească de pe uliţa Popii din Voşlobeni, nimeni şi nimic nu a reuşit să deturneze nici data, nici semnificaţia sărbătorii. Crăciunul însemna doar Naşterea Mântuitorului Iisus Hristos. Nimic mai mult, nimic mai puţin! Nu am văzut niciodată niciun Moş Alb-Roşu. Tatălui meu nu-i stătea în fire să se dea altul, travestit. Chiar dacă ar fi fost silit, nu i-ar fi îngăduit nici vârsta, nu a apucat să fie moş, iar pe bunicul nu l-am cunoscut, fiind evadat, tot prea timpuriu, din poza familială. La un moment dat s-a insinuat în sat şi în familie obiceiul pomului de Crăciun, obicei importat de pe alte meleaguri, chiar dacă de brazi şi brăduţi satul nu ducea lipsă. Un moliduţ coborât din pădurea noastră, împodobit cu ce se găsea la vreme: beteală din hârtie creponată, lumânărele, coşuleţe confecţionate din carton, învelite cu aceeaşi hârtie colorată, din care puteai extrage o bombonică sau o caramelă. De crenguţe atârnau mere roşii, covrigei şi nuci poleite. Cam auster, dar bine primit, apreciat şi admirat de copii. Eram învăţaţi că darul cel mai de preţ este sănătatea, cinstea şi bucuria. Înfrumuseţarea copăcelului revenea surorilor. Mama acţiona pe alte fronturi. Refugiată în bucătărie, asambla elementele năucitoare ale unei mese deosebite, de sărbătoare. Arome autentice ale colacilor cu mac, nume dat de săteni cozonacului, rumenit şi bine crescut, fie emanate de cârnaţii şi muşchiuleţii de porc perpeliţi în cuptor. Sau de sarmalele – „găluşte”, care fierbeau în oala de lut. Gust garantat în „alchimia” mamei, care niciodată nu a făcut cunoştinţă cu oferta Chimiei. Nici potenţiatori de gust, nici arome sintetice, limitată la ce-i oferea Mama Natură şi ce învăţase de la mama sa. Eram deprinşi de părinţi să preţuim ofranda Domnului. Cumpătarea ne era deviză, departe de orice nuanţă de răsfăţ.
În Ajun, în fapt de seară, copiii porneau la colindat, în cete alcătuite din timp. Nu fără negocieri, dar tare departe de cele din parlament la împărţirea hălcilor Marelui Ciolan. Asociaţi, de regulă, rude apropiate de-aceeaşi seamă sau vecini, duceam satului vestea minunată a Naşterii „Celui făr’de-nceput”, Domnul Iisus Hristos, venit „să se nască şi să crească,/să ne mântuiască”. Alte personaje nu intrau în distribuţie în colinda noastră, exceptându-le pe cele din scenografia momentului: magii, trei păstori, Maica Fecioară a Pruncului Sfânt. Eram răsplătiţi cu mere, covrigi („colăcei” sau „pupurei”), strecurate de gazdă în trăistuţele noastre ţesute în casă. Portmoneu nu aveam, borseta nu se inventase. Banii, puţini şi cu circulaţie restrânsă în economia satului, ne-au ieşit în cale prin a doua jumătate a veacului trecut, când timpul a devenit mai pragmatic, să nu spun mercantil. Mai puţintei în buzunarele sătenilor, bănuţii, în special în varianta metalică, format mic, se mai strecurau, timid, şi în contravaloarea colindei. Aceasta a impus resetarea schemei de funcţionare a cetei de colindători-urători: a apărut funcţia de casier. Acesta aduna cu grijă ofranda pecuniară. La spargerea cetei, după încheierea misiunii, micuţa agoniseală era împărţită frăţeşte.
După ce picii se risipeau pe la casele lor, îi imitau şi cete de colindători alcătuite din flăcăi şi chiar oameni căsătoriţi. Totul în limitele decenţei, cu accent pe spectacular, fără excese culinare sau bahice pe la casele gospodarilor colindaţi. Fără urlete sau zgomote de petarde sau alte pocnitori periculoase. Nu-mi iese în prim-planul memoriei o dimineaţă de Crăciun în care tihna satului să fi fost spulberată de sirena Salvării. Doar dangătul vesel al clopotelor Bisericii de pe deal răsuna peste sat, convocând creştinii la Sfânta Liturghie. O slujbă deosebită, asortată cu sonuri de colindă creştină. Iar Biserica era… full.
Pe acelaşi suport al empatiei, apogeul spectacularului îl definea Anul Nou. Era şi firesc, nefiind tocmai uşor să îngropi în Cimitirul Timpului un an, bun-rău cum a fost, şi să-i faci loc altuia, creditat cu speranţe, dar incert („Zâmbeşte, mâine va fi mai rău!” – Murphy).
Noaptea de Ajun era consacrată uratului. Cete de urători alcătuite tot pe vârste vesteau venirea Anului Nou şi reverberau urările de rigoare. Aveam şi un Pluguşor specific satului, cu incursiuni în istorie, izbânzi şi jertfe în lupte („Ş-au trecut peste hotare/Tunuri multe ca să are./De la Prut, pân’la Oituz,/numa’ sunet de obuz!/Iar acum, la Mărăşeşti,/curgeau gloanţe româneşti./Gloanţe mari, trase cu tunul,/nu rămân duşmani nici unu./După ce-at gătit aratu,/Au început semănatu./Şi cu toţi au semănat/Toată ţara-n lung şi-n lat./Tot sămânţă de iubire/Pentru a ţării fericire”).Intrau în peisaj, conform scenariului, şi prieteni şi neprieteni patrupezi ai gospodarului: capra, urşii, buhaiul. Mai rar mascaţii, atât de prezenţi şi de activi astăzi, dar cu totul altă misie. Tot spectaculară, făcând ţăndări uşi de răufăcători dovediţi de harnicii procurori cu licenţă la „Spiru”, sau doar presupuşi. În târziul nopţii, spre a nu speria copilaşii, care dialogau de-acum cu Moş Ene, se iveau în peisaj Moşii, Vrăjitoarele şi alte plăsmuiri „travestite” în fiinţe, dându-se în spectacol şi făcându-şi de cap. Ursul dansator descindea în sat pe lumină, în ziua de An Nou. Urs adevărat, cum sunt cei care terorizează acum satele de munte, nu om în blana ursului din pădure. Pentru securitatea muncii, jivina era ancorată cu un lanţ gros prins de gât, silită să joace pe o tavă metalică de regizorul sinistrului spectacol, ursarul tuciuriu, care bătea bezmetic într-o tobă. La pregătirea „artistului” şi la repetiţiile pentru „spectacol”, respectiva tavă era plină cu jeratic încins. Acum, ritmurile tobei îi resuscitau durerea şi dansa. Protecţia Animalelor nu exista, iar Moş Martin nu beneficia nici pe departe de atâta protecţie şi respect, în detrimentul omului. Discriminare pozitivă…
Şi tot nouă, celor mici, ne revenea datoria de a vesti dimineaţa, înainte de intrarea preotului în Biserică, intrarea în Noul An. De-acum era certitudine. Tot în grup intram în case şi, în vreme ce aruncam seminţe, le vesteam bucuria primenirii: „Bine c-am ajuns Anul Nou,/Cu pace, cu sănătate,/Cu iertare de păcate!”. Semănătorii erau primiţi cu bucurie şi nu ieşeau cu trăistuţa goală. Apoi – aţă la Biserică. Prezenţa obligatorie.
Şi iarna era cu drepturi depline, fără derogări sau paleative, precum tunurile de zăpadă. De regulă, nămeţii ne priveau de sus, depăşind statura omului mare. Acum tânjim după un om de zăpadă, întrebându-ne retoric: „Unde sunt zăpezile de altădată?!”.Chiar dacă, şi acum, „La tătă casa-i lumină!”(electrică). Face excepţie Casa Poporului, aflată în ceaţă.
Crăciun binecuvântat şi un an NOU, oameni buni!
Mihai SUCIU
