Români şi unguri în Transilvania, înainte şi după Trianon (2)

Crime în Transilvania comise de ciracii lui Béla Kun

• Interviu cu prof. univ. dr. Petre Ţurlea, istoric
  

– În ansamblul atrocităţilor antiromâneşti se pare că nici guvernul bolşevic al lui Béla Kun nu s-a lăsat mai prejos…

– În timpul guvernului bolşevic al lui Béla Kun, instaurat în martie 1919, au avut loc noi asasinate în vestul Transilvaniei, evident ordonate de Budapesta, pentru a opri procesul de formare a României Mari. Dintre românii asasinaţi acum, cei mai cunoscuţi sunt avocaţii luptători pentru Unire dr. Ioan Ciordaş şi dr. Nicolae Bolcaş (fratele avocatului Lucian Bolcaş, fost deputat în Parlamentul României), deoarece în acest caz, după stagnarea de un an la un judecător maghiar, Parchetul General Oradea a făcut un raport amănunţit în 1920. Vinovaţii erau căpitanul beţiv Coloman Werböczy, comandantul unei trupe de secui, şi comandantul Hankóczy, alături de patru soldaţi secui, imposibil de extrădat deoarece erau deja încadraţi în armata maghiară.

În contextul revoluţionar al anilor 1918 – 1919, bolşevicii unguri au colaborat cu bolşevicii ruşi împotriva României, atât la nivel de state, cât şi prin organizaţia comunistă internaţională Komintern. Bolşevicii lui Béla Kun au împânzit Transilvania cu manifeste scrise în limba română cu grave greşeli gramaticale, chemând populaţia la acţiuni violente împotriva autorităţilor româneşti. Sub steagul internaţionalismului proletar s-a încercat atragerea în lupta împotriva României inclusiv a românilor transilvăneni. Serviciul de Siguranţă român îl anunţa pe Nicolae Iorga: „Din Viena ni s-au adus la cunoştinţă următoarele informaţiuni. Soldaţii dezertori români care au luptat în armata bolşevică ungară contra trupelor române se găsesc azi refugiaţi la Berna, unde au format un grup de 63 de persoane şi sunt în legătură cu Comitetul Central Bolşevic de la Moscova, de la care primesc bani şi instrucţiuni în vederea unei acţiuni violente la noi în ţară”. „Acţiunile” însemnau asasinarea lui I.I.C. Brătianu, Al. Vaida Voievod, Al. Marghiloman, Take Ionescu, Al. Averescu, Constantin Prezan, conform unei liste alcătuite la Budapesta.

La Arad au fost câteva luni de „teroare roşie” în care intelectualii români au fost obligaţi să părăsească oraşul, activitatea instituţiilor de cultură româneşti a fost sistată, ca şi apariţia ziarului Românul, bogată sursă de informaţie pentru întâmplările din acea perioadă.

– Avem o situaţie cât de cât exactă a victimelor?

– Deşi acţiunile antiromâneşti sunt demonstrabile prin mai multe surse de informare şi, astfel, sunt incontestabile, numărul victimelor poate trezi discuţii, fiind imposibil de a se ajunge la o cifră exactă, certă. La multele prezentări indignate ale atrocităţilor ungureşti, multele proteste şi solidarizări ale românilor în jurul victimelor se va adăuga, în 1919, un material larg şi foarte bine documentat alcătuit de Universitatea din Bucureşti. Avea titlul Protestation de l′Universitè de Bucharest contre les atrocités magyares de Transilvanie, care aducea şi informaţii noi în raport cu celelalte surse documentare; pentru tot judeţul Arad se indicau 300 de morţi; din zona Cenad se refugiaseră în munţi 40.000 de români; la 15 ianuarie 1919, în timp ce atacau localitatea Bratca (Bihor), soldaţii din Divizia Secuiască strigau „Vrem să bem sânge de valah”; în Bihor şi Satu Mare acţionau trei bande secuieşti distincte, care au folosit în multe cazuri mitralierele şi chiar tunul.

– Ce putea fi în capul bolşevicilor unguri când au atacat România?

– Sperând că va scăpa Ungaria de dezmembrare cu ajutorul Rusiei, în timpul dictaturii roşii a lui Béla Kun s-a încercat cea mai importantă lovitură împotriva actului de Unire a Transilvaniei cu România: o invazie a teritoriului. La Conferinţa de Pace, I.I.C. Brătianu arăta că rezistenţa naţională a ungurilor „se organizase sub formă de bolşevism”, care nu e o doctrină politică, ci „un mijloc de a paraliza prin anarhie opera de pace”. În toată primăvara lui 1919 propaganda bolşevică în Transilvania pentru păstrarea „Ungariei Milenare” a fost foarte intensă. Un raport al Serviciului de Siguranţă al Consiliului Dirigent arăta că Budapesta pregătea noi atentate în Transilvania, unul având drept ţintă asasinarea membrilor Consiliului Dirigent şi a altor fruntaşi. Complotiştii fuseseră arestaţi la Sibiu. Un alt complot fusese dejucat la Cluj, iniţiat de mai mulţi unguri localnici.

În fine, la 16 aprilie 1919 armata bolşevică ungară a atacat în Apuseni. Armata Română a pornit contraofensiva pe un front în lungime de 200 de km şi foarte rapid a ajuns pe Tisa, unde s-a oprit. Vitejia ungurilor fusese mare când îi atacau pe civilii neînarmaţi, pe câmpul de luptă însă s-au comportat lamentabil. La 11 mai 1919, Conferinţa de Pace stabileşte graniţa de vest a României, aşa cum va fi consfinţită prin Tratatul de la Trianon. Ungaria bolşevică a crezut că mai poate schimba situaţia şi a atacat Cehoslovacia, iar la 20 iulie va începe o nouă ofensivă contra României. De data aceasta Armata Română nu s-a mai oprit până la Budapesta, pe care a ocupat-o în 4 august. Românii transilvăneni au susţinut eforturile armatei în războiul împotriva Ungariei. În luptele de pe Tisa, în cadrul Detaşamentului Olteanu au activat trei batalioane de ardeleni, contribuind decisiv la înfrângerea Diviziei Secuieşti, mult superioară numeric, formată din „cei mai feroci călăi ai poporului român din Bihor”, cum îi caracterizează Constantin Kiriţescu, autorul Istoriei războiului pentru întregirea României: 1916-1919.

– Cum se face că acelei Divizii Secuieşti, formaţiune care s-a retras continuu şi s-a războit doar cu civilii, care n-a purtat în realitate nici o luptă memorabilă şi s-a predat românilor în frunte cu comandantului său, Kratochwil, i se creează astăzi o aură legendară?

– Ca istoric, nu pot să spun decât că meseria asta nu e simplă: depinde de unde te informezi şi cum verifici credibilitatea surselor. De pildă, cu toate că Armata Română a ajuns practic la Budapesta în două săptămâni, dacă citeşti presa propagandei bolşevice budapestane din iulie 1919, găseşti peste tot titluri de genul „România suferă pierderi uriaşe”. Într-un raport amplu, colonelul Bârzotescu remarca: „…Armata Roşie a fugit pretutindeni în faţa românilor, retrăgându-se în cele dintâi 48 de ore (…) În timp ce ziarele preamăreau eroismul neînchipuit al soldaţilor roşii, românii înaintau mereu”.

Acţiunea contemporană nu este decât o operă de propagandă similară cu cea a bolşevicilor din 1919, în care exaltaţii şi neinformaţii pot să creadă dacă asta vor. Ea e purtată conştient de politicieni şi influenceri autohtoni şi externi, mai cizelaţi decât cei din 1919 exclusiv datorită mijloacelor tehnice, nu altfel.

E uşor de observat că bolşevicii unguri au încercat să se menţină la putere şi printr-o acţiune de solidarizare a ungurilor în jurul ideii de revanşă antiromânească. Tot un soi de propagandă, bazată pe ostilitatea faţă de români şi statul român, manifestată la aceleaşi cote înalte în orice regim politic. Se manifestase în timpul Revoluţiei de la 1848-1849, în timpul regimului „democrat” din 1918-1919, al celui bolşevic din 1919, al celui horthyst din perioada interbelică; se va manifesta în timpul regimului comunist de după 1945, în timpul Revoluţiei anticomuniste din 1956 şi la cote înalte în regimul de după 1989. O continuitate absolută. (Va urma)

Interviu de Mihail Groza

Comentarii:

comentarii