Informația Harghitei – jurnal independent singurul jurnal independent editat în limba română din județul Harghita
John R. Davis Jr., ambasador al SUA în România, raporta Departamentului de Stat în termeni extrem de negativi despre insistenţa pe mişcările revizioniste şi acţiunile antiromâneşti ale UDMR conţinute în rapoartele pe care directorul SRI, Virgil Măgureanu, le prezenta anual Parlamentului în primii ani după înfiinţarea noului serviciu secret intern. Acesta susţine, într-un interviu-fluviu acordat Laviniei Betea (Ce s-a întâmplat de fapt – dialoguri despre perioada postdecembristă, editura RAO, 2022) că aceste rapoarte – şi mai ales faptul că erau făcute publice şi supuse dezbaterii în Legislativ – au deranjat foarte tare Londra şi Wasinghton-ul, centre unde se exercitau puternici factori de presiune maghiară. Atât de mari încât Marea Britanie – unde există o linie conservatoare de susţinere a revizionismului maghiar care s-a exercitat aproape violent încă din interbelic, avându-l ca vârf de lance pe lordul Rothermere – a ameninţat România cu încetarea relaţiilor diplomatice. Trimiseseră o scrisoare foarte dură prin Ministerul de Externe.
Virgil Măgureanu susţine că ambasadorul Marii Britanii, Michael Atkinson, l-a vizitat de mai multe ori, plângându-se ba că un ceainic din ambasadă pare că fusese mutat, ba că un prosop nu era la locul lui etc. – se pregătea adică o campanie de denigrare a proaspătului SRI, care ar hărţui cică reprezentanţele diplomatice ale ţărilor din Vest. „Aflând ce pun la cale, am plecat la Londra unde am organizat o conferinţă de presă (…) Am apelat la Lord Julian Amery, care s-a oferit să vină în România şi să-i pună la punct…”, zice Virgil Măgureanu. Amery era fost ofiţer SOE şi agent al M6, calităţi în care cunoştea realitatea din zonă, ajuns apoi om politic influent şi ministru în mai multe guverne britanice.
Cu americanii a fost mai greu, întrucât, susţine Măgureanu, atunci „nu le convenea ce se întâmplă aici (…) Voiau pur şi simplu să cadă acest regim. Să fie instabilitate cronică în România (…) Voiau o răsturnare (…) Am scrisoarea în care americanii ne considerau, datorită activităţii noastre, nesatisfăcători. Sigur că s-au dus şi ungurii la americani să se plângă de informările noastre privind Covasna şi Harghita împotriva românilor. Noi am demascat public aceste lucruri. Şi n-a plăcut nici americanilor, nici englezilor, ei înşişi incitaţi şi presaţi în tot felul de către unguri”.
Până la urmă, în urma discuţiilor secrete de la Langley dintre Măgureanu şi directorul CIA George Tenet, precum şi a altor acţiuni, zice primul şef al SRI, „am găsit mijlocul să-i contracarăm. Nu ştiu în ce măsură se cuvine să spunem asta… Am găsit până la urmă argumentul. Lovitura a fost strategică. I-a durut. N-am putut-o face niciodată public”.
Pe mai multe pagini, Virgil Măgureanu demonstrează că în primii ani de după 1990 se dorea „o criză majoră care să ducă la destrămarea regimului din România”. Iliescu nu era agreat deloc peste ocean. Dar, zice fostul şef al SRI, „…pe mine nu mă interesa Ion Iliescu sau regimul lui. Mă interesa statul român. Şi decăderea treptată a statului român până la starea de azi, când aproape că nu mai contează în viaţa internaţională. Decăderea până la derizoriu a legitimităţii celor care deţin puterea”.
Despre asta e vorba! Dacă pe timpul lui Măgureanu şi a generalului Ştefan Guşă, cu toate mineriadele, Piaţa Universităţii, turbulenţele din 13 mai, scandalurile din alegeri etc. discuţiile cu Occidentul se duceau de pe poziţii cel puţin demne, iar faptele abominabile ce se petreceau în centrul ţării erau puse deschis pe tapet, cu timpul – şi vizibil de la guvernarea CDR încoace – puterea din România a început să aibă capul tot mai plecat, până a ajuns aproape de ţărână. Ceea ce trebuia să fie elita conducătoare română a fost speriată de fiţele Vestului, de ONG-urile lui Soros, de oficialii Budapestei care se plimbă prin Ardeal ca vodă prin lobodă, de câteva sute de extremişti secui, de ambasadele străine, de ruşi, de oamenii cu bani, de clanurile ţigăneşti – şi în general de orice vânticel mai răcoros. Dacă începeai să le explici, atunci, mecanismele prin care se constituie Mica Ungarie în centrul ţării fie aveau treburi urgente, fie priveau în gol, de parcă aia nu era treaba lor. Din ce în ce mai slabi şi mai nepricepuţi, din ce în ce mai fricoşi, mai derutaţi şi mai flămânzi de bani, conducătorii României îşi fac de râs poporul la orice glas şi la orice pas.
Prin anii 2000 se ajunsese la următoarea situaţie, descrisă de acelaşi şef al SRI în acelaşi volum: interesat să-i predea lui Ion Iliescu o listă a oamenilor de afaceri implicaţi (prea mult) în politică, Virgil Măgureanu îl întreabă pe Sorin Ovidiu Vântu cum stă treaba cu dreapta românească. „Care dreaptă? a zis el. Dreapta sunt eu. Pune mâna pe telefon şi apelează cu brutalitate şi aroganţă pe numele mic anumite personaje. Teo! zice el. Şi răspunde smerit Meleşcanu. Tonul care spunea că e stăpân, că el plăteşte: Varujan! Aşa l-a strigat, şi scriitorul care conducea un partid la guvernare a răspuns cu multă solicitudine”. E greu să-ţi închipui că eternul nostru ministru de Externe şi orgoliosul ministru-scriitor se aflau pe statul de plată şi deveniseră slugi obediente ale interlopului, dar iată că realitatea era mai crudă decât orice închipuire. Emil Constantinescu, preocupat să-l imite actoriceşte pe Cuza, a refuzat să-i întâlnească pe românii din Harghita şi Covasna, dar i-a fost oaspete interlopului Ilie Alexandru, primul miliardar de carton, cel care reprodusese pe domeniul propriu ranch-ul din serialul Dallas. De la ăştia ne aşteptam noi să salveze onoarea Patriei!
Involuţia instituţiilor şi serviciilor noastre către o aservire totală, similară cu aceea a sovietizării din anii ’50 e aproape vizibilă şi pentru omul obişnuit. Dacă este adevărat că primul ministru Ponta a fost ameninţat de prim-adjunctul SRI să nu dea drumul autostrăzii care leagă Capitala de Transilvania, acela ar fi trebuit să aibă a doua zi cătuşele la mâini. Corelând această informaţie nedovedită cu toate celelalte, nedovedite dar evidente, cum că instituţiile de bază ale statului şi serviciile de informaţii au ajuns un soi de apostrof al anglo-americanilor, abandonarea totală a comunităţilor româneşti din centrul ţării la cheremul hungariştilor şi escamotarea problematicii revizioniste este prima evidenţă a acestei realităţi. Le e frică să nu fie criticaţi de SUA!
Reacţiile Guvernului, Preşedinţiei, Parlamentului şi – mai ales – ale Ministerului de Externe la sfidările hungariştilor din interior şi exterior sunt cel mult de o indulgenţă ridicolă. Vorbetele ineficient Teodor Meleşcanu, inspirat poreclit mălai mare, a dominat afacerile externe atâţia ani cât i-a trebuit României să devină cea mai incoloră ţară din Balcani – şi nici dl Aurescu nu pare că se lasă mai prejos. Când era şef de partid, Meleşcanu fusese, cred, de vreo zece ori în Harghita, de obicei însoţit de Vosganian; am participat la aproape toate întâlnirile, umplute până la revărsare cu un puhoi de vorbe fără conţinut. De fiecare dată promiteau că situaţia românilor, care ameninţa să devină similară cu cea din anii cedării Ardealului de Nord, se va rezolva. Prin aportul lor, desigur. Singurul lucru concret fusese acela că Meleşcanu, ca liberal sadea provenit din FDSN, şi-a rezolvat pe gratis bocanci care se făceau pentru armata Canadei, pentru toată familia şi o parte din prieteni, de la fosta fabrică de încălţăminte Topliţa. Ăsta a fost şi este nivelul elitelor postrevoluţionare autohtone, de la care aşteptam noi, după ’89, lansarea României „spre noi culmi de civilizaţie şi progres”…
Mai pe scurt, oamenii ăştia ar fi trebuit să asigure caracterul românesc al Centrului Ţării, indiferent de componenţa etnică, aşa cum Ungaria a asigurat caracterul unguresc al Transilvaniei, aceştia minoritari fiind. Pentru a face asta în condiţiile finalului de Secol XX trebuia să ai cap şi ceva într-ânsul, dar se pare că n-a fost cazul. Obtuzitatea politico-instituţională şi teama conducătorilor locali şi centrali au dus la incapacitatea stăvilirii măcar a exceselor stridente ale naţionalismului revizionist maghiar, toţi pretextând că UE, Soros şi NATO nu le dau voie să se atingă de minorităţi. N-au oferit nici elementara garanţie că guvernează zona – adică românii nu pot fi discriminaţi în propria ţară. Desigur, nu şi-au bătut capul nici să găsească soluţii pentru întărirea comunităţii româneşti din zonă – ceea ce nu putea fi calificat drept acţiune îndreptată împotriva minorităţii; nu doar că n-au fost capabili de gândire proprie, dar au respins – paralizaţi de frică – şi soluţiile valide ce li se ofereau de-a gata, neînţelegând nici astăzi cu ce ar trebui să se îndeletnicească elita unui stat.
Gândiţi-vă la modestia intelectuală a unui Ciorbea sau la marele Emil Boc, incapabil, în 2023, să stăvilească intruziunea atât de evident antiromânească a unor arhitecţi şi oameni de afaceri maghiari care elimină, mută şi minimalizează (prin aşezare, unghi şi radierea postamentelor) opere sculpturale reprezentative din centrul Clujului. Cecitatea cu care consilierii municipali români din acel municipiu aprobă tot ce li se vâră sub nas spune totul despre calitatea oamenilor şi a partidelor care-i promovează.
Locali sau naţionali, politicienii de azi abia reuşesc să-şi înoade şireturile, darămite să pună în operă un ideal naţional care să smulgă ţara din anonimatul global în care vegetează de 30 de ani.
Mihail GROZA
