Eroii nu mor niciodată | Informația Harghitei - jurnal independent
luni , 25 octombrie 2021
Home » Societate » Eroii nu mor niciodată
Eroii nu mor niciodată

Eroii nu mor niciodată

„Fiecare palmă de pământ din ţara asta poartă rămăşiţe ale vitejilor şi nu poţi să calci şi să treci indiferent” (col. Ştefan Teslovan)

Povestea lui Ion Pop din Moglăneşti, Călăuza

Ion Pop s-a născut în preajma sărbătorii Botezului Domnului, în data de 4 ianuarie 1918, pe vremea când Topliţa Română aparţinea Regiunii Autonome Maghiare. A fost rodul iubirii dintre mama sa, Ana Pop, o femeie deosebit de frumoasă, şi un ofiţer ungur, căruia ea i-a pus pe jar inima, viaţa unindu-i pentru scurtă vreme, într-o relaţie pasageră.

Colonelul în rezervă Ştefan Teslovan povesteşte că bădia Ion era cunoscut în Moglăneşti, satul său natal, ca Ionu Tăşuchii. Mai avea un frate, Petru, şi el prunc din flori. Au fost copii sărăcuţi, în ciuda faptului că mama lor avea pământ, un pic de avere şi era muncitoare din cale-afară. Femeia, care se trăgea din neamul lui Alexa Puienilor, avea să le piardă pe toate, înşelată chiar de ruda sa, care a abuzat de buna ei credinţă.

„– Vinde, Ană, pământu’, că am eu grijă de tine şi de pruncii tăi, pân’ai hălădui să-ţi faci ce-a trebui, i-a spus Alexa Puienilor. Şi-au trăit Ana cu copiii, dar şi familia lui Alexa din avutul ei, iar când s-au gătat banii, i-a trimis de la el, să-şi vadă de viaţă. Şi-atunci erau oameni de nimic, ca şi azi.

Şi s-a dus femeia, necăjită, şi şi-a ridicat o căsuţă cu mâinile ei, pe o bucăţică de teren care-i mai rămăsese, stingheră de ce vânduse. Acolo şi-a crescut singură feciorii. Îmi amintesc şi azi zidurile casei Anei Pop, dărâmată şi pe ale cărei temelii creşteau buruienile”, istoriseşte colonelul Ştefan Teslovan.

Anii au trecut şi în 1938, când împlinise 20 de ani, badea Ion Pop a fost încorporat în Armata Română, în Regimentul 7 Grăniceri, pe graniţa României Mari, la Carei.

„Dictatul de la Viena l-a prins în Armată. Îmi povestea, când eram copil, că au plecat de pe graniţă fără să tragă un foc de armă. Plângea un regiment întreg în ’40, când au cedat Ardealul fără nici un glonţ, îngânând Doamne, cui lăsăm ţara? În 6 septembrie 1940, soldaţii au trecut graniţa în Regat, iar badea Ion a fost lăsat la vatră din Armata Română şi s-a întors în sat, la Moglăneşti.

Nu a trecut mult timp şi a furat-o pe tanti Silvia, născută Bălaj, de loc din Runcu Sărmaşului, de la al doilea ei bărbat. Era o femeie frumoasă foc şi deosebit de isteaţă, dată Dracului de picioarele dinapoi, cum e vorba pe la noi. Ea era mai mare cu patru ani decât badea Ion şi nu fusese binecuvântată cu copii de la nici unul din soţi. L-a plăcut şi ea pe badea Ion, că era un bărbat vânjos şi mândru, om deosebit. După ce s-au luat, şi-au cumpărat o bucăţică de pământ în centrul satului, o grădină frumoasă, şi-au ridicat acolo o gospodărie de toată lauda şi au trăit împliniţi aproape doi ani.

La 1 ianuarie 1942, badea Ion a fost încorporat din nou, de acea dată în armata maghiară, şi trimis la Carei, tot într-o unitate de grăniceri. Nu era bine văzut de soldaţii maghiari, îl jigneau mereu, iar el era un om cu personalitate puternică şi nu-i plăcea să-şi bată joc nimeni de el. Nu a trecut mult până când s-a iscat un conflict între el şi un soldat maghiar, s-a lăsat cu cuvinte grele şi de-o parte şi de cealaltă şi au ajuns, ambii, la comandantul ungur al regimentului. Mi-a povestit badea Ion că i-a dus în cancelaria lui şi le-a zis: – Daţi-vă jos pantalonii, acum! Acum miroase fundul soldatului român! i-a ordonat soldatului maghiar. Miroase?  – Nu miroase, a zis soldatul maghiar. Iar tu, române, miroase fundul soldatului maghiar. Miroase? – Nu miroase, a răspuns badea Ion. – Sus nădragii şi să nu mai aud ceartă în companie, că mâine-poimâine muriţi; ajutaţi-vă, nu să vă bateţi joc unii de alţii, şi ăsta-i ordin! le-a cerut autoritar comandantul. A fost o lecţie care l-a marcat atât de puternic pe badea Ion, că în februarie, în acelaşi an, a cerut o permisie şi s-a întors în Moglăneşti.

Ajuns acasă, i-a spus nevestei sale că s-a hotărât să dezerteze şi să se refugieze, împreună, în Regat. Tanti Silvia a dat fuga la unchiul ei, orbul vizionar de pe Runcu Sărmaşului, şi i-a zis ce şi-a pus în gând bărbatul ei, iar acesta i-a spus – Du-te, dar ai mare grijă şi înainte de graniţă fii cu ochii-n patru, să nu vă-ntâlniţi cu cătanele ungureşti, că nu aţi ajunge dincolo. Şi, cu încrederea dată de unchiaşul ei, au reuşit să treacă graniţa impusă de Dictat, urmând linia de demarcaţie a fostului Imperiu Austro-Ungar, plecând de pe creasta Pietrosului Călimanilor, pe la Nehoiu (Negoiul – n.n.) Unguresc, prin Stegile Călimaniului, pe la Harlagia, Vătămanu şi Tulgheş, până dincolo.

Din acel moment au început cinci ani de pribegie. S-au instalat într-un sat de lângă Mănăstirea Putna, unde trăia o comunitate puternică de români transilvăneni refugiaţi din zona Topliţei.

Împreună cu tanti Silvia au trecut de nenumărate ori graniţa înainte şi înapoi, aducând, la adăpostul nopţii, zeci de români din Topliţa în Regat, mai ales iarna, când zăpada era înaltă în munţi, de peste 2 metri, iar grănicerii patrulau rareori. Avea tanti Silvia o prietenă în fundul Harlagiei şi acolo trăgeau de obicei să înnopteze. Ea şi badea Ion mergeau mereu împreună, ţinându-se de mână. Aşa au devenit un fel de călăuze, căci badea Ion a trăit toată viaţa în munţi şi cunoştea toate cărările. El şi nevasta lui au trecut în Regat inclusiv copii de 2-3 ani, purtându-i în raniţă. Mai trăieşte şi astăzi, să povestească, Matei Valer, fostul diriginte al Poştei din Topliţa, care a fost cărat de badea Ion în sacul de pe spate, pe când avea doi ani şi trecut dincolo de graniţă împreună cu părinţii lui. Tot aşa Buba Mitroaiei, care abia se ridicase în picioare pe atunci. Acum are peste 70 de ani, dar retrăieşte, povestind, vâjâitul gloanţelor trase de patrula de grăniceri care i-a surprins.

În anii de pribegie, badea Ion şi tanti Silvia au străbătut Ţara Românească şi Moldova în lung şi-n lat, au ajuns în Raionul Tecuci, de acolo în zona Moeciu, pe lângă Braşov, au umblat peste tot în căutare de lucru şi, cum erau harnici amândoi, au făcut bani.

În 1947 s-au întors în Ardeal, trecând munţii călări, pe caii cumpăraţi în Regat. Ajunşi acasă, şi-au refăcut gospodăria, părăsită în urmă cu cinci ani, iar după ce s-au aranjat, s-a dus badea Ion în Ţinutul Dornelor şi a cumpărat 82 de oi, pe care le-au mânat către casă pe jos, peste Călimani.

În 1947 li s-a născut primul fecior, Viorel, în 3 octombrie 1948 a venit pe lume Liviu, al doilea fecior, iar pe 6 ianuarie 1950 cel de-al treilea băiat, Cornel. După un an, în 17 martie 1951, Beniamin a sporit familia, iar pe 23 septembrie 1953 s-a născut Lucica, singura fată a lui badea Ion şi a Silviei. Spunea bădia că aşa le-au fost alese prenumele, încât să nu poată fi maghiarizate.

În decembrie 1949, Ministerul Apărării Naţionale îi acordă lui Ion Pop medalia „Eliberarea de sub jugul fascist” pentru meritele militare, pentru curajul de a dezerta din armata maghiară şi pentru mulţimea de români pe care a reuşit să-i treacă din Ardealul ocupat în Regat. Totodată, l-a împroprietărit cu câteva hectare de pământ, nu multe, vreo două sau trei.

Prin 1960, când procesul de colectivizare era în toi, iar oamenilor li se confiscau proprietăţile agricole, pentru a fi comasate în ferme administrate de stat, a fost vizat şi pământul care i-a fost atribuit bădiei Ion. Vestea iminentei exproprieri a înfuriat-o la culme pe tanti Silvia, care devenise, între timp, membră a Partidului Comunist. Aşa că şi-a luat ea carnetul cu care a cadorisit-o partidul şi i l-a aruncat în cap secretarului PCR, spunându-i cu mânie şi fără înconjur: – N-ai decât să te ştergi la c.. cu el, că eu pământul nu ţi-l dau nici în ruptul capului! Consecinţele nu au întârziat să apară, copiii pe care-i aveau la şcoală au fost daţi afară, iar badea Ion şi tanti Silvia au fost purtaţi de comunişti zi de zi cu o dubă la primărie, ca să-i determine să se înscrie în CAP. Dar erau oameni foarte hotărâţi şi n-au făcut-o. A mers tanti Silvia la cele mai înalte foruri ale partidului, le-a amintit cât au riscat ea şi soţul ei în război, le-a demonstrat că are toate plăţile la zi, a bătut cu pumnu-n masă, era în stare să se bată şi cu Dumnezeu, ştiind că are dreptate şi, nimeni nu poate spune cum, au rămas cu pământul lor.

Primul lor fecior, Viorel Pop, a ajuns preot şi a ctitorit biserica din Sărmaş, cea pe care o văzuse cu ochii minţii, cu ani în urmă, orbul vizionar de pe Runcu Sărmaşului, unchiul mamei sale. Şi a slujit acolo până s-a pensionat, iar acum trăieşte pe Valea Topliţei.

Cornel şi Beniamin au fost ofiţeri de poliţie şi au lucrat până hăt, încoace, după Revoluţie (1989 – n.a.). Am lucrat şi eu cu ei, am colaborat foarte bine, au fost şi sunt oameni foarte respectaţi în comunităţile lor: Cornel s-a pensionat din şef de Post de Poliţie în comuna Suseni, iar Beniamin de la Serviciul de Ordine Publică din cadrul Inspectoratului de Poliţie Judeţean Harghita.

Lucica a rămas să gospodărească casa părintească, potrivit obiceiului de pe la noi, iar Liviu este şi el gospodar recunoscut pe Valea Topliţei, om la rândul lui cu copii.

Pe tatăl lor, badea Ion Pop, mi-l amintesc şi azi, cu turma lui, cu boii şi juncanii la care ţinea mult. Când aveam vreo 10 ani m-a trimis tata în Călimani, la stâna lui, să duc sare la vaci, cum era obiceiul, că două juninci şi oile noastre erau acolo. Cum să nu mă fi dus, că scăpam de lucru la fân! Şi mi-a pus tata într-o trăistuţă făină de mălai, cu un pic de sare şi mi-a zis: – Vezi, mă, să nu întârzii, că te prinde noaptea pe drum! Şi-am plecat, dar copil fiind, m-am luat cu cuiburile de ciori, cu altele şi-am ajuns la stâna din Poiana Rozdaşului – acolo se urcau vara, la munte, oile celor din Moglăneşti, acolo se urcă şi acum, de când ne ştim – pe întuneric. Au sărit câinii la mine, m-am căţărat într-un brad şi de acolo am strigat cât am putut. – Care eşti mă acolo? – Eu sunt bade Ioane, îs io, Fănică a lu’ Buha de la Mănăstire. – Da’ tat-tău a înnebunit, de te-a trimis aşa, noaptea? – Nu-i vina lu’ tătuca, că eu am întârziat pe drum. Şi după ce a alungat câinii, m-am dat jos din brad şi el a avut grijă de mine – iubea foarte mult copiii – mi-a dat de mâncare caş dulce, jintiţă, urdă, apoi m-am culcat cu el lângă foc şi dimineaţa am luat drumul înapoi către casă, iar în cale am cules o cană de fragi pentru bunica.

Acum îs morţi amândoi, şi el, şi tanti Silvia. Badea Ion s-a dus primul, iar soţia i-a stat alături până s-a stins. Odată cu ultima suflare, i-a curs din ochi şi o lacrimă. Să fi fost lacrima aceea pentru viaţa lui grea, pentru dorul după munţii dragi, pe care i-a bătut cu piciorul, regretul despărţirii de cei cinci copii, pe care i-a crescut cu demnitate şi care fac cinste satului nostru, ori profunzimea iubirii pe care i-a purtat-o toată viaţa sufletului lui pereche, Silvia? Dar asta numai el ştie”, şi-a încheiat colonelul Teslovan istorisirea.

Poveste relatată de colonelul în rezervă Ştefan TESLOVAN,
consemnată de DANIELA MEZEY

Comentarii:

comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.