DASCĂLUL, SCRIITORUL ŞI CERCETĂTORUL – ILIE ŞANDRU – la 90 de împliniri
- Din partea, Prof. univ. emerit. Dr. Ioan SABĂU-POP, avocat
Privind prin clepsidra nemiloasă a timpului, şi cu nostalgia unui pământean al locului şi al tradiţiilor, mă cuprinde un sentiment, acum, când scriu aceste rânduri despre ILIE ŞANDRU, care adună cu bucuria atâtor dureri trecute, iată, în acest an nouăzeci de primăveri vestite de luna mărţişorului şi când natura prinde viaţă şi speranţă.
Mă folosesc de prilej pentru a depăna amintirile, Doamne, atâtori ani care au trecut de când ne cunoaştem. Destinul a făcut ca să ajungem unul în calea altuia, nu ştiu precis care dintre noi a făcut-o primul, încercarea acestei prietenii are durata originii sale din anii ’70 ai secolului trecut, când eram un tânăr cercetător am efectuat cercetări etnografice în zona Bilborului, împreună cu muzeograful de atunci, Mircea Artimoniu Mihail, reprezentanţi ai Muzeului Etnografic din Reghin, atunci, inevitabil, l-am întâlnit pe învăţătorul Ilie Şandru, care se cunoştea dinainte cu Mircea Mihail, la rândul său acesta din urmă originar din Pietriş, comuna Deda, aşezare apropiată cu Săcalu de Pădure, locul de origine a învăţătorului Ilie Şandru. Mi-l amintesc ca fiind un dascăl înflăcărat, bun cunoscător al zonei, preocupat la rândul său de cultura populară şi îmi amintesc, în mod deosebit, de folclor. În acele repetate peregrinări ale noastre, pe care le-am făcut cu colegii de la Muzeul din Reghin, în Bilbor şi în aşezările româneşti din zonă, pentru activitatea noastră de cercetare şi de culegere a unor vestigii tradiţionale vii ale locuitorilor ne-a fost de mare folos Ilie Şandru, care cu bunăvoinţă, deschidere, întâi ne-a prezentat la colegii lui de la şcoala unde profesa şi unde am cunoscut un colectiv minunat de dascăli, precum şi ne-a introdus în cunoaşterea istoriei locale a zonei, la fel ne-a arătat şi descris bisericuţa de lemn din Bilbor, datând din prima jumătate a sec. XVIII, şi care îmi amintesc că era într-o ruină şi degradare, pentru că, şi atunci ca şi acum, mai marii zilei nu prea erau interesaţi de moştenirea culturală care a dăinuit peste vremi. A fost atunci de un real folos prezenţa şi colaborarea cu Ilie Şandru, pentru misiunea pe care am avut-o în zonă, pentru că era un cunoscător avizat, şi în acelaşi timp a sprijinit înlăturarea urmelor de neîncredere, care persistau în rândul populaţiei atunci când apăreau străini în satul lor, pentru că, în perioadă, veştile aduse de cei care cârmuiau destinele ţării nu erau pe cale să bucure pe localnici. Dascălul Ilie Şandru am putea spune că a reuşit să stârnească interesul şi pasiunea pentru aprofundarea cât mai fundamentală a cercetărilor din zona Bilborului, şi care, cel puţin pentru mine, mi-a rămas întipărită ca fiind cea mai frumoasă aşezare pe care am cunoscut-o în România. Mai arăt că tot lui i se datorează faptul de a fi cunoscut ocupaţiile tradiţionale ale locuitorilor: creşterea animalelor, dulgheritul – lucrul în general al lemnului, păstoritul şi agricultura, după metode străvechi, anume încă se folosea plugul, cu brăzdar de lemn, şi grapa cu colţi, de asemenea de lemn de esenţă tare, pe care se puneau pietroaie atunci când se lucra pentru a nivela arătura. Directorul muzeului de atunci, Anton Badea, a condus echipa de la muzeu şi colaboratori de la Muzeul Satului, efectuând filmări documentare cu privire la practicarea ocupaţiei plugăritului tradiţional, precum şi alte munci ale câmpului, dovedind originea lor arhaică şi continuitatea acestei forme de civilizaţie.
Am stăruit poate prea mult pentru a relata această „întâmplare” care probabil nu a fost o simplă coincidenţă, la Bilbor unde l-am cunoscut pe învăţătorul Ilie Şandru, la acea vreme încă tânăr sprinten, cu o veselie debordantă, bucuros că s-a reîntâlnit cu Mircea Artimoniu Mihail, care la rândul său era la origini învăţător şi bucuros totodată de preocuparea de a aduce în lumină publică frumoasa aşezare a Bilborului. Am făcut-o cu motivul că ipostaza reflectă cu relevanţă personalitatea dascălului.
Apoi, a fost dat ca prin anii 1976-1977 să ne revedem la Miercurea-Ciuc, unde Ilie Şandru era colaborator al ziarului „Informaţia Harghitei”, publicam şi eu acolo, se ştie, că erau puţine publicaţii în aceea perioadă. Ce observ ca o constantă, că Ilie şi acum după trecerea atâtor vremi îşi păstrează acelaşi zâmbet, aceeaşi privire scrutătoare, adună puteri ca să se afle în permanentă căutare spre sensurile profunde ale existenţei noastre, ca fiinţe umane, raţionale şi ca români, în primul rând, cu dragoste de ţară.
Dragostea lui de ţară se suprapune cu preţuirea constantă a locurilor natale, precum Săcalu de Pădure, care este pentru el o adevărată Mecca a credinţei strămoşeşti, a locului de unde a pornit în lume şi pe care l-a purtat permanent în sufletul său în toate „aventurile” vieţii. Ilie Şandru se regăseşte în fiecare dintre noi, care îl înconjurăm cu preţuire şi respect, pentru că destăinuirile sale în cărţile pe care le-a scris constituie o enigmă a dăinuirii şi care se identifică în profunzime cu întreaga istorie a Văii Mureşului în întreaga sa unitate şi continuitate, cu restul ţinuturilor trăitoare ale poporului român, în care de milenii arde o flacără nestinsă în vetrele sale.
Despre Ilie Şandru şi faptele sale s-au spus şi s-au scris atât de multe lucruri minunate, ceea ce te pune în faţa multor dificultăţi atunci când doreşti să le repeţi, dar cu alte cuvinte, fiind necesar să pătrunzi în metaforele destăinuirii crezului pe care îl exprimi. Merită repetată străduinţa faptelor sale, măcar pentru atâta răsplată care i-au îmbogăţit sufletul.
Se ştie că Ilie Şandru, care poartă numele Sfântului ce aduce capriciile ploii, cu tunete în plină vară, cu aceeaşi forţă şi greutate rămân cuvintele sale pe care le-a aşezat în scrierile artistice, literare, istorice, dar care poartă permanenţa izului originii din care s-a desprins, şi pentru care calea reîntoarcerii rămâne doar una sentimentală. Citind cărţile lui, te răvăşesc şi amintirile propriei existenţe, ca până la urmă să rămâi cu regretul că timpul este fără întoarcere şi ce fericire naivă era cândva, când copil fiind se umbla desculţ prin poieni înflorite, îmbrăţişat de soare, şi de acele puţine bucurii inocente.
De-a lungul celor nouă decenii, parcurgând cărări uneori mai puţin umblate, Ilie Şandru s-a aşezat neobosit pe mersul lui îndelungat, ca pe o cărare ancestrală, văzută doar de călător, cu speranţa apropierii de orizont, de care atunci când se simţea că a ajuns în preajmă, se îndepărta din nou, ceea ce obliga pe călătorul său deseori singuratic să continue şi iar să continue, pentru că nevoia exprimării bate la uşă, şi era conştient că îi este destinat să săvârşească o altă împlinire, al cărei moment nu trebuie evitat. Aşa se face că Ilie Şandru a fost şi este încă un prolific scriitor, dar ca o curiozitate, nu lasă loc pentru invidii, fie ele şi colegiale. Alături de cărţile sale, care reflectă momente de istorie şi generaţii trecute, este şi demnitatea lui recunoscută de dascăl, pentru copiii satelor româneşti şi cărora le-a cultivat dragostea de carte, de frumos, de omenie, şi mulţi dintre aceştia sunt mândria în egală măsură atât pentru dascălul lor, cât şi pentru satele de unde au pornit în lume, dar care caută momente să-şi întâlnească din când în când învăţătorul, care i-a iniţiat în miracolul literelor şi al cifrelor, devenind mulţi dintre ei oameni de seamă şi mai ales cărturari. Cariera reuşită a multora dintre ei constituie o mândrie simplă şi nepreţuită pentru Ilie Şandru, în modestia lui proverbială se mulţumeşte cu această satisfacţie ce are o echivalenţă morală supremă.
De-a lungul vieţii şi carierei sale de până acum, de când a plecat din satul natal, deschizând fereastra mare a lumii, a ştiut să aleagă provocarea cea mai grea, dar şi cea mai glorioasă, şi a luptat pe tărâmul social, al literelor şi al moralităţii creştineşti, să aducă izbândă graiului românesc pentru care, în tinereţe, a trebuit să rupă un zid de ignoranţă, de necunoaştere şi chiar de ură pentru ceea ce prezenta la începuturi negarea unei existenţe evidente de neam, dar care este dovedită de multimilenara tradiţie şi continuitate. Ilie Şandru este exemplul unei conştiinţe curate pe care a dobândit-o în familie şi în satul natal şi pe care, iată, o poartă de aproape un veac, dăruind acum o arhitectură de durată ce o reprezintă reperele vieţii sale, în care a pus stăruinţă şi acribie profesională.
Pentru că a avut un cuget curat, a reuşit să treacă peste clipele grele, din perioada războiului, când a fost abandonată credinţa, raţiunea şi omenirea, a trecut prin acel dezmăţ al măcelului de care populaţia românească din zonă nu a fost ocolită şi sunt momente pe care dascălul le readuce în conştiinţă, pentru a nu fi uitate de generaţiile elevilor săi, deoarece trăirea istorică a neamului românesc şi a celor cu care vieţuim împreună este important să recunoaştem trecutul, cu toate adevărurile sale, pentru că speranţa clădirii şi consolidării unui viitor depinde de contribuţia fiecăruia dintre noi, chiar dacă amintirile, originile şi experienţele de viaţă sunt diferite, cum este şi normal. Este unul dintre mesajele activităţii publicistice şi intelectuale ale lui Ilie Şandru, şi trebuie să achiesăm la valorile spre care ne îndeamnă.
O face argumentat, cu dăruire şi convingere.
Cărturarul Ilie Şandru nu s-a cantonat între munţii Călimani şi Valea Mureşului, şi nu doar a călătorit ascultând murmurul Mureşului, martor al istoriei poporului român, dar a trecut şi peste munţi, a îndeplinit o trashumanţă culturală, până la fraţii noştri din Basarabia şi Ţinutul Herţei, a ajutat, a promovat personalităţi din acele locuri, ale destinului nostru istoric dramatic ca români, a îndeplinit în realitate o jertfă şi a fost un „Badea Cârţan” al zilelor noastre.
Nu am putea să încheiem acest mesaj, pe care, alături de atâţia prieteni, îl aduc cu onestitate şi respect lui Ilie Şandru, fără a elogia activitatea lui de cercetător, iscoditor din străfundurile istoriei a documentelor care zac tăcute prin arhive, scoţând la lumină şi punându-l pe piedestalul pe care îl merită, oameni de cultură, savanţi, fruntaşi ai clerului şi ai politicii româneşti originari din zonă, prin a căror existenţă au marcat profund destinul neamului românesc, şi a căror pilduitoare prezenţă în spaţiul public românesc, uneori adusă în împrejurări dramatice, a conturat constelaţia veşniciei româneşti. Amintesc aici simpozioanele închinate luminatului cărturar bilborean, Octavian Tăslăuanu, cu participare semnificativă la acele momente de desăvârşită preţuire a personalităţii acestuia; la fel, organizarea de peste trei decenii a „Zilelor Miron Cristea”, primul patriarh al României Mari, un adevărat munte de credinţă şi dăruire, care a marcat profund istoria interbelică a poporului român şi care s-a născut pe meleaguri topliţene şi a cărui origine, ca familie, a fost descoperită şi pusă în valoare de către sărbătoritul nostru. Îmi permit, ca participant la evenimentele închinate primului patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, să spun că organizarea, desfăşurarea sesiunii de comunicări, prezenţa unor personalităţi reprezentative la „Zilele Miron Cristea”, precum şi programele culturale au fost înălţătoare, cu o valoare ştiinţifică semnificativă, şi unde s-a văzut spiritul organizatoric, rigoarea dascălului Ilie Şandru, duse până la perfecţiune.
Cum toate faptele noastre şi ceea ce spunem trebuie să ducă la o concluzie, îmi exprim încă o dată gândul dorului şi al bucuriei de a avea prilejul de a-l felicita pe Ilie Şandru, alături de tradiţionalul La mulţi ani cu sănătate şi pană cu inspiraţie!
