Crâşma ca spaţiu de socializare şi informare (2)
Rezumat: Comunicarea evidenţiază valenţele de socializare ale unui spaţiu specific din lumea satului: cârciuma. Mediu prielnic pentru relaxare şi de apropiere a sătenilor, generator de prietenii, dar şi de duşmănii, cu anecdotica de rigoare. În vremuri în care mijloacele de comunicare de masă erau reduse, cârciuma valida sau infirma informaţia şi o disipa. În esenţă, crâşmăritul (jus tabernandi) a constituit un pilon al istoriei economice şi sociale a spaţului românesc.
Valenţele sociale ale crâşmei
Simultan, crâşma era şi spaţiu de informare şi de dezbatere, nu doar de socializare. Dar, spre deosebire de biserică, unde performa prin vorbă şi cântat doar preotul, ajutat cel mult de cantor, „credincioşii” localului îşi arogau toţi dreptul la exprimare liberă. Nu în puţine cazuri, după o încălzire prelungită, vorbeau toţi deodată şi nu asculta nimeni. La sat, informaţia pătrundea mai greu şi mai încet; între eveniment şi receptarea lui se interpunea un timp. În rare situaţii, acţiona „timpul real”. Comunicarea de masă nu avea încă mijloace eficiente. Doar doi-trei săteni dispuneau de un aparat de radio „cu galenă”. Tot cam atâtea şi gazetele care pătrundeau în sat. Cât despre televiziune, avea să curgă multă apă pe Mureş şi multă băutură în cârciumă până să-şi facă apariţia primul „Rubin”, cutiuţa-minune care să-ţi aducă lumea în casă. O şansă în plus pentru vehicularea informaţiei o ofereau ceferiştii din sat, care străbăteau ţara şi relaţionau cu baştina. Odată pătrunsă în cârciumă, informaţia era întoarsă pe toate feţele, confirmată sau infirmată. Nu toate veştile pătrunse în crâşmă erau adevărate. Se insinuau şi ştiri false, „fake-news”, analizate şi repudiate pe loc. Veritabilă „poiană a lui Iocan”, numai bună de pus ţara la cale, cârciuma era for de dezbatere civică aprinsă. Etiliştii abordau cele mai variate subiecte, alcoolul îi dezinhiba şi pe introvertiţi, le dezlega limba şi le ascuţea mintea. Până la un punct, când se lăsa întunericul. Cele mai accesibile teme de interes general: femeia şi războiul. Şi toţi se dădeau experţi şi eroi la ambele capitole. Cine să-i contrazică? Muierile i-ar mai fi corectat, dar accesul dumnealor în „spaţiul de dezbatere” le era prohibit. Se încheiau şi afaceri, după negocieri aprinse, cu avocaţi amatori şi martori intransigenţi, ca la tribunal, cu evidente valenţe spectaculare.
În cârciumă, la un pahar, se legau prietenii, dar şi duşmănii trainice din pasiuni ascunse, trezite de alcool. Nu au lipsit nici încăierări în toată legea[1].
Nici ochii vigilenţi ai regimului terorist nu lipseau din peisajul cârciumii. Denunţători erau inşi de dubioasă moralitate, incapabili să ducă o propoziţie până la punct, îmbâcsită de agramatisme, recrutaţi de regulă prin şantaj, în baza unor vicii personale. Şi totuşi, paradoxal, cu cât erau mai infecţi, scuipând otravă cu fiecare cuvânt stâlcit, prezentau mai multă credibilitate din partea regimului decât omul cinstit, care avea curajul să spună adevărul, să-şi exprime necenzurat gândul. Iar doza de alcool îi dezinhiba, le dădea curaj; gândul nu se mai supunea raţiunii, surmontând complexul de teamă dinspre consecinţe. Pe asta miza şobolanul mereu la pândă, capabil să augmenteze vinovăţia consăteanului de a nu accepta minciuna. Scenografie perfectă pentru denunţător cârciuma. Sătenii le spuneau „turnători”, apelând la termenul argotic, dar diferenţiindu-i net de cel care le umplea paharele cu voie bună, crâşmarul. Ce nu ştiau denunţătorii, satul îi bănuia, speţa fiind disipată şi în sat. Urmaşii unora dintre aceşti agenţi mascaţi şi-au legalizat îndeletnicirea părinţilor, devenind securişti, mai mici sau mai mari în grad. Au rămas şi documente în arhive, care atestă „vrednicia” şi vigilenţa acestui soi de turnători, cu beneficii mai mici sau mai mari, doar de ei ştiute. Redăm un asemenea document:
BIROUL SECURITĂŢII STATULUI
RAIONUL GHEORGHENI 21 Iulie 1952
SINTEZA
privind activitatea fostelor elemente P.N.Ţ.-Maniu
1. Numitul VOAIDOŞ TOADER, fost membru activ P.N.Ţ.-Maniu, născut la data de 24 Iunie 1908, în comuna Voşlobeni, fiul lui Gavril şi Ileana, originea socială ţăran sărac, avere posedă 1,39 ha pământ, fost membru P.M.R., în prezent exclus, căsătorit, cu 4 copii, referent la Sfatul Popular din comuna Voşlobeni, Raionul Gheorgheni, cu domiciliul în comuna Voşlobeni.
În ziua de 7 Iulie 1952, cu ocazia schimbării preşedintelui şi a secretarului Sfatului Popular, stând de vorbă cu informatorul nostru a afirmat următoarele:
„Nu-i nimic că şi în Rusia e bucluc, armata jumătate, împreună cu 2 generali, s-a rupt şi a spus lui Stalin că dacă nu vor face comunism ca în Iugoslavia, cu proprietate şi libertate, vor pierde ţara”.
Sus-numitul este un element beţiv, nu îşi îndeplineşte munca în bune condiţiuni, ci în repetate rânduri este văzut la cârciumă în stare de ebrietate, este nepăsător faţă de serviciul pe care îl are, nu dă nici o importanţă bunurilor Sfatului şi a socializării agriculturii, serviciul şi-l face numai de formă.
2. SUCIU MIHAIL, fost membru activ P.N.Ţ.-Maniu, născut în anul 1904, fiul lui Mihail şi Paraschiva, originea socială ţăran mijlocaş, avere posedă 5 ha pământ, căsătorit, cu 3 copii, fără partid, domiciliat în comuna Voşlobeni, de profesiune agricultor.
În ziua de 27 Iulie 1952, faţă de mai mulţi cetăţeni unde se afla şi informatorul nostru a afirmat, când i-a fost pusă întrebarea de către colector că pentru ce nu dă cotele obligatorii către Stat a afirmat „că de ce să le predau ca să le mâncaţi voi netrebnicilor, că nu voi le câştigaţi, ci eu, şi tot eu am să le mănânc”.
Pentru nepredarea cotelor, sus-numitul a fost dat în judecata tribunalului din Miercurea-Ciuc de către organele de Miliţie. La fel şi în 1951 nu a predat cotele decât după ce a fost forţat de către autorităţi.
3. CHINDEA PETRU, fost deputat de plasă P.N.Ţ.-Maniu, născut la data de 20 Aprilie 1902, în comuna Voşlobeni, Raionul Gheorgheni, fiul lui Gavril şi Ioana, de profesie agricultor, originea socială ţăran mijlocaş, avere posedă 3 ha pământ, fără partid, cu domiciliu în comuna Voşlobeni, Raionul Gheorgheni. În ziua de 26 Iunie a.c., a afirmat către informatorul nostru că în timpul de astăzi nu are nici un câştig la munca de pădure, banii nu-i ajung nici pentru el singur, iar în trecut îi erau suficienţi pentru întreaga familie.
4. VIŢA MIHAIL, fost membru activ P.N.Ţ.-Maniu, mai târziu P.N.L.-Brătianu, născut la 2 Octombrie 1905, în comuna Voşlobeni, Raionul Gheorgheni, fiul lui Ioan şi Ioana, de profesie fost fabricant, chiabur, avere posedă 9 ha pământ, cu domiciliul în comuna Voşlobeni, Raionul Gheorgheni.
În ziua de 19 Iunie, aflându-se în cârciumă în stare de ebrietate, a afirmat către ILYÉS FRANCISC, muncitor la I.P.E.I.L. Voşlobeni „acum vă creşte inima că numai voi Ungurii aţi rămas la conducere”.
După aceste afirmaţii au ajuns la ceartă, folosind mai multe cuvinte de ocară [la adresa] populaţiei maghiare.
Sus-numitul a mai avut manifestări în cursul anului curent, care au fost raportate Dvs. în sinteze ale I.P.E.I.L.-ului.
lt. de Securitate Codarcea Ioan
De regulă, crâşma se identifica cu numele crâşmarului, situate într-o sinonimie perfectă. Sau cu numele proprietarului spaţiului. Era suficient să spui „La Onu Ilii”, „La Todiraş”, „La Teodora”, „La Pepino” şi destinaţia era inechivocă. La un moment dat, s-a apelat şi la nume sugerate de repere din preajmă, cum a fost „Cocoşelul”, toponim montan care domină satul. O construcţie modernă în mijlocul aşezării, cu o linie elegantă, reunind într-un complex mai multe utilităţi: bufet, cofetărie, frizerie, croitorie, alimentara. Cocoşelul a avut o viaţă scurtă, fiind sugrumat la începutul privatizărilor abuzive din anii ‘90.
Clientela
Sprijinit în cârjă, veteranul Petrea lui Iojâcă se lăsa zilnic la vale pe ulicioara lui de sub Luci, din Mălăişte, unde avea căsuţa, un edificiu tras la xerox după casa natală a humuleşteanului Ion Creangă. Îşi continua drumul pe uliţa umbrită de răchiţi din stânga apei, numită Valea, un pârâu ce taie în două satul, grăbit să-şi ofere prinosul de apă Mureşului. „Dacii secolului XX”, cum aveam să-i numesc la nişte ani după dispariţia lor, retraşi discret în mormânt şi în istorie, îmi ieşeau zilnic în cale, „defilând” pe uliţele satului, în drum spre muncă, sau căutând clipa de relaxare la crâşma din mijlocul satului. La o aruncătură de băţ, îl aştepta Nitu lu’ Farină. O vreme, acesta a ţinut şi el crâşmă în casa lui de lângă uliţa ce urcă spre biserică. Îi aştepta şi li se alăturau Chişleguţ, Bilu Sâii, Ilea lu’ Pitruşcă. Toţi în cioareci albi din pănură ţesută în casă şi cămeşă albă cu poale din in, încinsă cu şerparul lat din piele, în care îşi adăposteau nelipsita pipă, tarţa sau punguţa cu tabac, amnarul şi iasca, accesorii vitale, başca câţiva gologani pentru cinzeaca de rachiu, bine diluată cu vorbe; prilej de a pune mai degrabă ţara la cale decât să-şi potolească setea. În acelaşi port, de care nu s-a despărţit până la moarte, l-am cunoscut şi pe bunicul dinspre mamă, doar că el nu obişnuia şi nu avea răgazul să frecventeze cârciuma, copleşit de solicitările gospodăriei.
Erau veteranii satului, oameni falnici, drepţi şi demni, urcaţi prin vârste, cu plete ninse. Ultimii dintre „dacii” vii dădeau culoare şi viaţă satului.
Bara, un client permanent, nelipsit seară de seară din anturajul crâşmei, se pripăşise în sat de neunde. Nimeni nu mai ştia nici de unde venise, nici când, nici de ce. Nu avea, ca alţii, o rădăcină la vedere. Purtat de vânturi, s-a adaptat repede, integrat în comunitate, cum am spune azi. Ba chiar i-a adus locului adoptiv un plus de culoare. Seară de seară, Bara semna condica de prezenţă la cârciuma din crucea satului, la „Onu’ Ilii”. Bani de udătură nu prea avea, nu ar fi fost temei să-l scoată din casă. Şi raţia de hrană şi-o aloca trudnic. Nu o dată, nu avea după ce să bea apă. Apă avea din belşug, fântâna din ogradă era mereu plină. Dar îi plăcea să socializeze. Ajuns la locul faptei, aşezat discret la un colţ dosnic de masă, mai mult trăgea cu ochiul, jinduind la păhăruţele deşertate pe gât de comeseni. Unii îl mai cinsteau cu câte o cinzeacă de tărie, fără gând de parandărăt. „Fie de sufletul străbunilor!”,ziceau. Sau gândeau. Până într-o seară, când i-a picat fisa. Sărac, nu şi prost, a decis să-şi valorifice „moşia”. A pus la bătaie unicul său pămâncior, agonisit cu greu. Licitat. Evaluat exclusiv în alcool. Monopolul era lichiditatea forte. Un alcool ceva mai slab, în jur de 30 de grade, distilat din cereale sau din cartofi la fabrica din Sâncrăieni. Negociat aprig pământul, vândut, băut. Un veritabil spectacol. Mai întâi aldămaşul (sătenii îi spuneau adălmaş, dar tot în expresie lichidă!). După bătut palma, pămânciorul îşi schimba starea de agregare, din solid în lichid, alunecând pe gâtlej. Noul proprietar plătea, fostul proprietar îşi cinstea, cu largheţe, comesenii. Nicio dovadă scrisă a tranzacţiei, doar înţelegerea verbală, un fel de gentlemen’s agreement, cu mulţi martori. Numai că, înceţoşată de aburii alcoolului, memoria, ca o lampă solară, nu mai bătea până dimineaţa. Uita şi cumpărătorul, singura dovadă fiind bucsa (portmoneul) şi buzunarele goale. Bine dispus, omul nostru se întorcea acasă pe trei cărări în tăria şi sub ascunzişul nopţii, după ce crâşma îşi trăgea oblonul. Seara următoare, scena se repeta. Şi distracţia.
Prof. dr. Mihai Suciu
Comunicarea a fost prezentată la „ZILELE MIRON CRISTEA”, ediţia a XXIX-a, Topliţa, 17-19 iulie 2026, publicată în volumul SANGIDAVA.
[1] În perioada de referinţă, s-a înregistrat şi un caz de omor, petrecut înafara localului, la câteva sute de metri, pe uliţa Chindenilor, finalizând tragic o dispută declanşată în cârciumă. Crima a zguduit satul, dar cârciuma nu a tras obloanele.
