26 iunie-30 august 1940. O radiografie a vulnerabilităţilor statului şi societăţii româneşti interbelice (II) | Informația Harghitei - jurnal independent
joi , 1 decembrie 2022
Home » (Inter)Național » 26 iunie-30 august 1940. O radiografie a vulnerabilităţilor statului şi societăţii româneşti interbelice (II)
26 iunie-30 august 1940. O radiografie a vulnerabilităţilor statului şi societăţii româneşti interbelice (II)

26 iunie-30 august 1940. O radiografie a vulnerabilităţilor statului şi societăţii româneşti interbelice (II)

Vulnerabilităţile statului şi societăţii româneşti interbelice — elemente care au influenţat deciziile de cedare fără luptă a unor părţi din teritoriul naţional în vara anului 1940

Prăbuşirea graniţelor şi destrămarea României Mari la numai 22 de ani de la crearea sa nu poate fi înţeleasă şi explicată invocând doar situaţia geopolitică şi geostrategică gravă din vara anului 1940, deficienţele din înzestrarea şi pregătirea pentru luptă a armatei. Ar fi doar o parte a adevărului şi numai o faţetă a realităţilor din acea perioadă. Deciziile de cedare fără luptă a unor părţi din teritoriul naţional, în opinia noastră, îşi au originea şi în marile probleme cu care s-au confruntat statul şi societatea românească interbelică şi care au accentuat vulnerabilităţile, conflictele interne şi starea de insecuritate a României Mari. Apreciem că, dintre acestea, două au avut un impact semnificativ: carenţele regimului democratic interbelic şi compromiterea monarhiei în faţa opiniei publice.

În evidenţierea lor, trebuie să avem ca reper metodologic şi aprecierile regretatului academician şi istoric Florin Constantiniu, care, în Prefaţa la lucrarea O istorie sinceră a poporului român, menţiona: „Dacă vrem, aşa cum repetăm mereu, să învăţăm ceva din istorie, atunci ea trebuie cunoscută <<aşa cum a fost>> (Ranke), cu cele bune şi rele ale ei. Şi aş îndrăzni să spun că, de obicei, se învaţă mai mult dintr-un eşec decât dintr-o izbândă. Dacă vrem să evităm răul, trebuie să-i cunoaştem cauzele. Nu facem un serviciu unui bolnav tăinuindu-i maladia, ci spunându-i realitatea, pentru a şti cum trebuia să se trateze. Acesta şi este rostul înfăţişării păcatelor din trecutul nostru. Nu pentru a-l întuneca sau diminua, ci pentru a îndrepta sau preveni repetarea unor greşeli, care, nemărturisite, continuă să apese, să stingherească sau chiar să blocheze progresul societăţii româneşti” (subl. n.).

Astfel, după revenirea pe tron a regelui Carol al II-lea, deficienţele structurale ale democraţiei româneşti s-au accentuat, la deteriorarea acesteia contribuind mai mulţi factori interni şi externi. Acordarea votului universal în anul 1918 nu a fost însoţită de acţiuni ale liderilor politici pentru educaţia civică şi politică a cetăţenilor, aceştia urmărind doar câştigarea alegerilor şi, implicit, a puterii. P. P. Negulescu sesiza, încă din anul 1926, această vulnerabilitate a sistemului politic românesc, afirmând următoarele: „Supralicitarea demagogică a celor ce voiau să acapareze, cu orice preţ, corpul electoral – promisiunile irealizabile ce se făceau, cu inimă uşoară, la fiecare pas, calomnierea neruşinată a adversarilor (subl. în textul original), fără nici o teamă de sancţiuni – au pricinuit alterări îngrijorătoare ale sufletului maselor. Au alimentat curentele subversive, au aţâţat urile de clasă şi, mai ales, au provocat o descurajare şi o dezorientare profundă a părţii celei mai bune a corpului electoral”.

După obţinerea mandatului parlamentar, „aleşii naţiunii” uitau de promisiunile din campanie şi îşi schimbau radical atitudinea, fapt relevat în mod sugestiv de Tudor Tudorel-Branişte, care îi întreba pe cetăţenii României în următoarea manieră: „Aţi asistat la şedinţele din aceste zile? Sub cupola înfierbântată de soare, cel mult două duzini de bravi deputaţi ascultă şi, din când în când, aplaudă. Unde sunt ceilalţi? Unde sunt cei care s-au bătut pe un mandat, cei care la alcătuirea listelor au ameninţat cu demisia din partid dacă nu vor fi candidaţi, cei care afirmau cu o splendidă seriozitate că se prăbuşeşte ţara dacă nu vor fi trimişi în Cameră? Unde sunt zeloşii reprezentanţi ai naţiunii, care se băteau cu pumnii în piept de dragul alegătorilor? În ce chip îi reprezintă pe aceşti alegători? Cum le apără interesele? Cum îşi îndeplinesc mandatul – mandatul pe care l-au cucerit cu jertfe sau umilinţe, prin ameninţări sau concesii?”.

Trebuie menţionat şi faptul că votul universal s-a introdus într-o societate complet nepregătită pentru acest exerciţiu democratic, iar introducerea primei majoritare constituia expresia inconsistenţei regimului democratic românesc. Aceasta improvizaţie electorală, în care un partid ce nu obţine majoritatea primeşte aleator voturile unor alegători care şi-au exprimat opţiunea pentru o altă formaţiune politică, poate chiar contra partidului beneficiar, a fost o oglindă fidelă a naturii aproximative a sistemului democratic din România. Chiar şi principiul elementar al deciziei majorităţii era afectat. În baza votului universal s-a ridicat multă „pleavă politică”, de dreapta ca şi de stânga, la sate, la oraşe şi până pe treptele Palatului Regal. Din nefericire pentru ţară, generaţia ctitorilor Marii Uniri a dispărut neaşteptat de repede, iar cei foarte puţini la număr rămaşi au fost depăşiţi rapid de valul nou-veniţilor şi de cursul evenimentelor. Noua ge­neraţie politică, de după 1930, nu mai semăna cu generaţia „bătrânilor”. Corupţia, parvenitismul şi violenţa au înlocuit comportamentul civilizat al vechii elite politice. Fenomenul era, desigur, european, dar această generalitate nu-1 face mai atractiv. Ca urmare, oamenii noi, care nu ar fi putut apărea fără liberalizarea vieţii politice de la începutul anilor ’20 şi care ar fi trebuit să consolideze România Mare, în fapt au distrus-o, cu mult înainte de dezmembrarea ei de către puterile totalitare şi sateliţii lor.

De asemenea, printre cauzele care au stat la baza deteriorării stării de spirit şi a climatului politic intern din România interbelică, a fost şi faptul că o parte importantă a presei a manifestat subiectivism şi intoleranţă. Situaţia în acest domeniu s-a depreciat continuu, şantajul şi calomnia fiind practici curente în presa românească interbelică. În legătură cu aceste stări de fapt, Nicolae Iorga atenţiona, încă din anul 1920: „starea de după război, când presa ar avea cea mai mare operă mobilizatoare de îndeplinit, tocmai atunci presa română a contribuit esenţial să înduşmănească oamenii, să facă a se urî oameni care se duşmăneau şi fără de acestea şi nu mai trebuia să vie şi presa ca să toarne un pic de otravă pentru a se face irespirabil aerul din viaţa noastră politică”.

Un alt fapt care a determinat deteriorarea sistemului democratic românesc interbelic a fost cel al discrepanţei majore între legislaţia existentă şi modul ei de aplicare. în legătură cu această carenţă, Ion Mihalache atenţiona: „Am avut totdeauna impresia că această Constituţie e o haină largă, dar cu un guler strâmt care sugrumă,  căci Constituţia a sugrumat clasa ţărănească, căreia i-a lipsit orice mişcare politică […]. Nu se poate zice că pentru ţărănimea românească a existat vreodată Constituţie în această ţară; jandarmul, dorobanţul, primarul, aceştia au fost Constituţia pentru ţăranul român totdeauna. Şi sunt cunoscute cazuri ca acelea în care însăşi Constituţia a fost confiscată ca broşură subversivă la sate, de administraţia partidelor politice”.

În cei 22 de ani de perioadă interbelică, la conducerea României s-au aflat 33 de guverne. Dintre acestea, doar două au avut un mandat întreg de patru ani –guvernul Ionel I.C. Brătianu (19 ianuarie 1922-29 martie 1926) şi guvernele Gheorghe Tătărăscu (5 ianuarie 1934-28 decembrie 1937). Guvernele lui Gh. Tătărăscu au fost însă remaniate de 24 de ori. Cu excepţia celor două perioade, rezultă că, într-un interval de 14 ani, la conducerea ţării s-au perindat 31 de guverne. De asemenea, este semnificativ că între 1919-1940 s-au organizat 11 alegeri generale, iar Parlamentul a cunoscut doar două legislaturi întregi. Din analiza acestor date, rezultă faptul că România interbelică era departe de rigorile unui stat cu o democraţie autentică şi funcţională.

Una dintre vulnerabilităţile caracteristice ale societăţii româneşti interbelice, care a constituit un factor major de instabilitate, a fost cea a contrastelor social-economice. Observatorii străini remarcau, cu o surprindere evidentă, faptul că existau două lumi paralele în România: una, redusă numeric, a luxului şi rafinamentului occidental şi alta, majoritară, a simplităţii ancestrale a traiului locuitorilor ei. Ivon Porter, aflat în Bucureşti în 1939 şi devenit mai târziu agent britanic în cadrul Operaţiunii Autonomus, relata în acest sens: „Nu-mi va fi dat niciodată să mai văd o ţară cu atâtea contraste şi contradicţii […]. Automobile Laganda, Hispano-Suiza şi Pakard goneau pe şosele naţionale, dar trebuiau să ocolească care cu boi sau să frâneze brusc, în noapte, în faţa unei cete de ţigani care-şi făceau de mâncare pe asfaltul fierbinte” (subl. n.).

Din nefericire, în România interbelică, economia capitalistă nu a fost dublată de o democraţie autentică, aşa cum s-a întâmplat, spre exemplu, în cazul Cehoslovaciei. Decalajele foarte mari în ceea ce priveşte nivelul de trai şi fractura dintre guvernanţi şi guvernaţi erau atât de evidente, încât până şi Enciclopedia României din 1939 era nevoită să constate şi să consemneze urmările acestor stări de fapt: „Între clasa conducătoare, a celor puternici, a celor bogaţi, a celor ce pot influenţa politica (să zicem a guvernanţilor) şi a celorlalţi, a guvernaţilor, există un drum greu de străbătut […]. Guvernanţii nu reacţionează împotriva unei legi greşite sau spectaculoase: i se adaptează, dar o golesc de conţinutul pe care l-a avut în mintea autorilor ei. Inexistenţa unei clase de mijloc a agravat prăpastia între guvernanţi şi guvernaţi prin faptul că n-a putut crea şi pregăti personalul subaltern calificat pentru aplicarea legii în spiritul ei” (subl. n.).

Ca urmare, societatea românească interbelică a continuat să evolueze între vechile metehne ale bacşişului şi hatârului. Spiritul civic, indispensabil unei democraţii autentice, s-a aflat la un nivel minimal ca forţă şi intensitate. În anii ’30, democraţia românească era fragilă şi ameninţată de două totalitarisme: legionar şi monarhic, iar al treilea, cel comunist, se profila ameninţător dinspre graniţa de Est.

Cyrus Sulberger, ziarist american aflat în România în preajma izbucnirii celei de-a doua conflagraţii mondiale, observând polarizarea extremă a societăţii româneşti – viaţa luxoasă a minorităţii conducătoare şi sărăcia marii majorităţi – corupţia, relaxarea morală şi fracturile sociale, va consemna în memoriile sale: „Dacă a existat vreodată o ţară care să merite o revoluţie, aceasta a fost România de atunci”. „Revoluţia” care va veni va fi adusă însă de tancurile sovietice şi va face ca perioada 1919-1940 să pară mirifică în comparaţie cu anii de comunism şi în special cu „obsedantul deceniu” (1948-1958). (Va urma)

Dr. Dan PRISĂCARU

(Studiu preluat din volumul Acta Carpatica II, Anuarul românilor din sud-estul Transilvaniei)

 

Comentarii:

comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.