Retrocedările ilegale sfidează grosolan realitatea istorică: întoarcerea proprietăţilor la urmaşi ai foştilor grofi, conţi, baroni, husari, csendori etc. este aproape sinonimă cu anularea actului Marii Uniri din 1918 (3) | Informația Harghitei - jurnal independent
duminică , 15 decembrie 2019
Home » (Inter)Național » Retrocedările ilegale sfidează grosolan realitatea istorică: întoarcerea proprietăţilor la urmaşi ai foştilor grofi, conţi, baroni, husari, csendori etc. este aproape sinonimă cu anularea actului Marii Uniri din 1918 (3)
Retrocedările ilegale sfidează grosolan realitatea istorică: întoarcerea proprietăţilor la urmaşi ai foştilor grofi, conţi, baroni, husari, csendori etc. este aproape sinonimă cu anularea actului Marii Uniri din 1918 (3)

Retrocedările ilegale sfidează grosolan realitatea istorică: întoarcerea proprietăţilor la urmaşi ai foştilor grofi, conţi, baroni, husari, csendori etc. este aproape sinonimă cu anularea actului Marii Uniri din 1918 (3)

Suntem puşi astăzi în situaţia paradoxală că punem în aplicare şi reconstituim dreptul de proprietate după decretele lui Horthy în Ardeal

– Interviu cu prof. univ. dr. Ioan Sabău Pop, avocat –

– Dumneavoastră susţineţi, aşadar, că ultimele transcrieri din documentele transilvane nu sunt cele reieşite din reforma agrară, ci acelea din decretul 1441 al lui Horthy…

– A fost o Lege, nr. 260, redactată de Salvator Brădeanu şi preluată de Lucreţiu Pătrăşcanu, în 1945, lege care a încercat să atenueze decretele/ordonanţele statului maghiar despre care am discutat. Legea nu a putut fi pusă în aplicare niciodată. În primul rând pentru că ocupaţia sovietică nu a permis autorităţilor româneşti reinstalate după eliberare să se ocupe de acea perioadă. A fost o serie de evenimente grele, foarte multe şi încurcate. S-a uitat repede, cum uităm noi, plus că Legea 260 nu putea fi pusă în aplicare din cauza lipsei cărţilor funciare. Nu aveam, de asemenea, specialişti. Suntem puşi astăzi în situaţia paradoxală că punem în aplicare şi reconstituim dreptul de proprietate după decretele ungureşti din 1940-1944 în Ardeal. Pentru că ei vin cu cărţi funciare de la Viena, de la Budapesta, care au fost sustrase, furate, iar magistraţii noştri se uită cu uşurinţă şi dau mii de hectare ca şi cum ar da o cutie de chibrituri. Suntem într-o situaţie foarte gravă în această privinţă! Apoi, din păcate, cei împroprietăriţi prin legea agrară română erau atât de săraci şi de neştiutori de carte, încât marea majoritate nu s-au înscris în cartea funciară. Adică atunci nu şi-au formalizat scriptic proprietatea, s-au mulţumit cu posesia aferentă, care la acel moment nu era conturbată, dar cu timpul lucrurile s-au inversat. Azi, fără discernământ, prefecturi, comisii şi instanţe restituie după 3-4 generaţii, luându-se după proprietarii trecuţi în cărţile funciare înainte de anul 1920. Se ignoră o realitate, se ignoră o istorie; amatorismul, neprofesionalismul, necinstea şi complicitatea fac casă bună împreună, adică cei care dau legi şi cei ce le execută în România. Ţara este ca o pădure care plânge, dar nu poate să vorbească. Situaţie care există şi astăzi, când, la aproape 30 de ani de la revoluţie, încă mai sunt oameni fără acte pe pământul deţinut. În plus, atunci mai erau şi alte impedimente. De exemplu, specialiştii de la Cartea Funciară erau foarte rari, plecaseră în Ungaria. Practic, era foarte greu să găseşti un topograf la acea vreme, plus că lucrările erau foarte scumpe, ca şi astăzi de altfel. Ca să nu mai vorbim că foarte multe cărţi funciare au fost luate de grofi şi de alţii care au plecat, şi statul român s-a trezit cu această problemă naţională majoră, imposibil de rezolvat pe termen scurt. Dar legiuitori fie inculţi, fie interesaţi, fie corupţi sau de-a dreptul trădători n-au ţinut cont absolut deloc de aceste realităţi şi dificultăţi şi au creat asemenea acte normative de restituire încât devin aplicabile şi urmaşilor de-a patra generaţie a optanţilor unguri sau/şi altor categorii de pretendenţi. Care primesc cu o uşurinţă incredibilă zeci de mii de hectare de teren, păşuni şi pădure – toate despăgubite o dată de statul român! Sau le primesc fără temei, fără îndreptăţire. O asemenea hemoragie de valori din pură prostie n-a cunoscut România în toată istoria ei, mai ales că o facem cu mâna noastră, în deplină suveranitate. Aşadar, în mod paradoxal, statul român de azi restituie proprietăţile după ordonanţele lui Horthy, potrivnice, bineînţeles, Statului Român! Nimeni, după 1990, nu s-a gândit să le anuleze… nici aplicarea, nici efectele. Autorităţile inconştiente sunt puse în faţa faptului împlinit. Lipsite de coerenţă, lipsite de premise documentate, s-a legiferat la voia întâmplării, dându-se liber la judecăţi pe bază de lozinci.

Ungaria n-a predat nici astăzi arhivele istorice şi de proprietate din Transilvania şi nimeni n-a întors o filă din cele circa 165 de volume de dosare de la Paris care păstrează toate arbitrajele României, procesele de atunci. Aceştia sunt reprezentanţii României de atunci şi de acum, o fatalitate ce nu se mai termină…

– Dar prin Tratatul de la Trianon, Ungaria era obligată să predea României arhivele istorice şi de proprietate privind Transilvania…

– Tratatul avea un text, 232, care obligă statul maghiar să predea arhivele istorice ale Transilvaniei. Pe mine, în acest cadru, mă interesează arhivele de proprietate – cărţile funciare. Nu s-au predat nici în ziua de astăzi. În 1947 se repetă acest lucru, chiar şi în 1952, în faţa lui Stalin, s-a propus să facem un aide-memoire prin care să se reglementeze această situaţie a arhivelor şi a conflictelor de proprietate între cele două state. Figura pe agendă atunci şi averea Fundaţiei Emanoil Gojdu. Problema e cunoscută şi nerezolvată, chiar dacă avem şi tratate noi care reglementează această chestiune cu Ungaria. Eu am propus la un moment dat Guvernului să reluăm aide-memoire-ul cu Ungaria şi să le cerem ferm predarea arhivelor de la Trianon şi de la 1947 – iar dacă nu, nu luăm de bune actele de proprietate din acea perioadă. Am transmis atunci, prin premier, Oficiului Naţional de Cadastru să inventarieze toate proprietăţile preluate în baza Reformei agrare din 1921. Să inventarieze toate proprietăţile care au fost refăcute fals şi grosolan de dictatura horthystă în 1941-1944. După aceea, Oficiul de Cadastru să transmită aceste date la Ministerul Finanţelor şi Băncii Naţionale, care să transmită toate sumele băneşti care au fost predate de statul român la „Fondul agrar”, fond care scoate România din chestiune.

Asta încă n-ar fi suficient: la Tribunalul de Mare Instanţă din Paris, Arhivele Naţionale ale României ar trebui să trimită persoane care să cerceteze cele 165 de volume de documente care includ toate arbitrajele pe care le-a avut România şi sumele pe care le-a plătit, dar nimeni, niciodată, până la ora actuală, nu s-a dus acolo să întoarcă măcar o filă! Am un facsimil după documentul original: Ministerul Justiţiei transmite în baza Arbitrajului de la Paris, unde a fost avocatul României Nicolae Titulescu, toate documentele legate şi trei acorduri privind înfiinţarea Fondului Agrar prin care România este scoasă din cauză. Este şi un tabel la Ministerul Finanţelor, cu fondurile vărsate. Nimeni nu s-a ocupat de el! Şi la noi, la Banca Naţională, se află o parte din listele oficiale, dar funcţionarii de-acolo nu vor să dea acces. În aceste acte s-ar vedea exact cât a dat statul român şi cine a beneficiat de plăţile acelea. Ministerul de Război din Franţa are arhive cu optanţii, dar statul român nu are. E posibil acest lucru? Guvernul României trebuie să recupereze toate documentele care există… Dacă nu revizuim aceste aspecte, ne întoarcem la stările de lucruri dinainte de răscoala lui Horea în Transilvania. România se opacizează într-o eră negatorie şi auto-distructivă. (Va urma)

Interviu de Mihail GROZA

Comentarii:

comentarii