George Sbârcea – 100 de ani de la naştere – Incursiune în evocările sale – | Informația Harghitei - jurnal independent
miercuri , 24 aprilie 2019
Home » Cultură » George Sbârcea – 100 de ani de la naştere – Incursiune în evocările sale –
George Sbârcea – 100 de ani de la naştere – Incursiune în evocările sale –

George Sbârcea – 100 de ani de la naştere – Incursiune în evocările sale –

Pe noi, cei care trăim în prezent şi dorim să ne împlinim visele în/pentru viitor, ar trebui să ne intereseze trecutul. Mă gândesc la acel trecut al autorilor care au fost stăpâniţi de sentimentul ireversibilului, cei care au dat naştere la o diversitate de întâmplări trăite sau au fost doar spectatorii acelor evenimente. Mărturisirile lor fac din cititori, de multe ori, nişte contemplatori dependenţi de memorialistică. Aşa îmi explic de ce amintirea, trecutul este cheia fiinţei noastre, fără de care, n-am exista.

Mi-am permis acest preludiu, cu gândul la preţioasele cărţi, numeroase articole, eseuri, studii pe care ni le-a dăruit George Sbârcea. Scrierile sale emană flăcări de dragoste şi frumuseţe, de prietenie şi magie. Ele pâlpâie şi astăzi în inima cititorilor, iubitori de adevăr şi frumos.

Am pomenit de trecut căci la 23 martie a.c. se împlinesc 100 de ani de la naşterea scriitorului, muzicologului, compozitorului şi criticului muzical George Sbârcea. Avea să vadă lumina zilei în localitatea harghiteană Topliţa, în primăvara anului 1914. Ne-am despărţit de el acum nouă ani, la 27 iulie 2005.

Vom încerca s-o apropiem pe această deosebită personalitate (vorbitor curent a şase limbi) de prezent, de toţi cei care l-au cunoscut sau au avut parte de opera sa literară şi muzicală (a scris, tradus, editat 83 de cărţi). L-am cunoscut personal, mi-a acceptat dialogurile şi interviurile cu o generozitate ieşită din comun, am reuşit câţiva ani la rând să întreţinem o corespondenţă elegantă, plină de loialitate şi chiar de o măgulitoare prietenie. Am simţit din partea domniei sale acea afecţiune şi dispoziţie sufletească pe care o are magisterul faţă de discipol.

Singura flacără care a aprins tot ce putea atinge în mine a fost şi a rămas, până azi, muzica” – ni se destăinuia în 1989. Pe tineri îi povăţuia să cunoască viaţa unor muzicieni – creatori şi interpreţi, ei fiind cei care ne îmbogăţesc şi înfrumuseţează viaţa. „Muzica dăruieşte bucuriile cele mai alese”. Pasiunea pentru muzică a îmbinat-o cu cea a scrisului şi a scris timp de mulţi ani, fiindu-i foarte greu să se desprindă de masa de lucru.

Aşa cum reiese din memorialistica sa, din dialogurile şi interviurile avute, George Sbârcea a fost un jurnalist incisiv şi incomod, dar de mare succes. Decenii la rând a fost prezent în presa cotidiană şi în publicaţiile literare cu scrisul colorat şi sprinten. De altfel, această sprinteneală, agilitate, supleţe va fi transpusă şi-n activitatea de compozitor. Ne vom referi doar la „povestea” cântecului Ionel, Ionelule, semnat Claude Romano, pe versuri de N. Constantinescu, N. Vlădoianu şi C. Romano, cu precizarea că la majoritatea melodiilor G. Sbârcea a scris şi versurile. În culegerea sa de anecdote muzicale Muza veselă, 1963, 1969, „savurăm” că Ionel, Ionelule a fost compus încuiat într-o cabină a Teatrului „Alhambra”, singur cu un pian, cafea şi ţigări. Era răspunsul la ameninţările directorului Teatrului, că va fi concediat dacă nu compune o melodie de succes. Cântecul nemuritor a fost lansat în 1937. Alte piese de succes cântate şi astăzi: Un tango de adio, Dar-ar naiba-n tine, dragoste, Inimioară, inimioară, Anişoara.

Din „amintirile” şi evocările lui G. Sbârcea nu lipsesc acele personalităţi literare şi artistice care au lăsat în urma lor amprente durabile şi luminoase, creaţii şi opere importante. Capitala, dar şi Clujul i-a oferit acel privilegiu să facă cunoştinţă cu o serie de oameni cu preocupări similare lui, de la care mereu a avut ceva de învăţat, alţii, ca poetul Radu Stanca, şi n-a fost singurul, solicitându-i colaborarea muzicală sau cei care-i propuneau librete de reviste, operete, comedii.

Într-o seară de primăvară avea să-l cunoască pe Anton Holban (n. 10.02.1902, Huşi – d. 15.01.1937, Bucureşti), ale cărui cărţi Romanul lui Mirel, Parada dascălilor le citise, precum şi câteva schiţe publicate prin reviste, inegale ca stil şi observaţie psihologică. Nepotul criticului literar Eugen Lovinescu şi-a trăit scurta viaţă, 35 de ani, în nelinişti şi într-o permanentă obsesie a morţii. Atras de formula scrierii proustiene, a scris o proză subiectivă, discontinuă, lipsită de epicitate, confesiunea unui eu torturat de nevoia autoanalizei. Aşa cum reiese din pasajele dedicate lui A. Holban, l-a întâlnit pe acesta la una din audiţiile săptămânale de la casa unui ospătar discofil, pe care le frecventa când şi când, fiind un meloman pătimaş. „Mi-a destăinuit, îşi aminteşte G. Sbârcea, ceea ce aflasem de altfel din scrierile lui, că muzica, dar îndeosebi Beethoven îl preocupa în gradul cel mai înalt”. Cititorului i se oferă în continuare câteva „trăsături”şi asocieri de note fizice şi morale, ce vin să „distingă” portretul celui care „asculta cu întreaga fiinţă” adevărata muzică. Vom nota şi această descătuşare de sinceritate a autorului care şi-a dorit să reţină „cam tot ce era caracteristic în cuvintele şi manifestările” lui Anton Holban. „Dacă Holban a lăsat să mă apropiu de el a fost, probabil, pentru că eram amândoi fără prieteni, fără cunoştinţe apropiate în casa unde l-am întâlnit” (pe cei doi îi despărţeau 12 ani – n.n.).

Părăsind Ardealul, în capitală, G. Sbârcea îşi va găsi adăpost provizoriu datorită mărinimiei compozitorului şi profesorului de istoria muzicii şi estetică muzicală Dimitrie Cuclin (n. 24 martie 1885, Galaţi) pe atunci la 55 de ani. Pentru tânărul care împlinise 26 de ani, „compozitorul acesta de o fecunditate hugoliană” era asemuit cu „un înţelept al Antichităţii – artist, filozof, pedagog, savant, mag, profet”. Evident că a exercitat o puternică fascinaţie asupra discipolilor săi. „Discursul muzical era pentru el un mijloc de a anula timpul care devorează, negându-i forţa destructivă. Socotea muzica un fel de regulator de climat, un stabilizator de temperatură pentru structura sufletească veşnic mobilă a omului modern” – notează G. Sbârcea.

La două luni, de când părăsise Clujul, tânărul învăţăcel încerca să-şi regăsească echilibrul, întâlnirile cu Dimitrie Cuclin îl mai linişteau. Avea să remarce: „Simţeam o bucurie intensă la apropierea acestui om de o rară bunătate, care mă trata ca pe un prieten de aceeaşi vârstă. Când vremea era frumoasă, mă lua cu dânsul fie la o expoziţie, fie la vreo conferinţă, fie la un recital sau concert… Discutam pe drum despre curentele de renovare a muzicii…”.

În urma unui concert de la Ateneul Român, în al cărui program figura Concertul în do major de Mozart, iar după pauză s-a cântat Simfonia a VII-a de Beethoven, la ieşire, sub cerul înflorit de stele, Dimitrie Cuclin îi spuse tânărului însoţitor: „Muzica lui Beethoven este ceva deosebit de tot restul muzicii. Sunetele lui se întregesc unele pe altele printr-o acustică ideală. Fiecare ton are scăpărarea unei scântei, arhitectura e limpede şi îndrăzneaţă. Orchestra e tratată ca o paletă de pictor; de câte ori ascult muzică de Beethoven îmi spun că este zadarnic să mai compui după el. Îmi vine însă în minte privighetoarea, care nu cântă ca să întreacă melodiile cântate înaintea ei, ci ca să satisfacă o lege eternă: aceea de a preamări pe limba ei stelele şi infinitul. Acestei legi trebuie să i ne supunem şi noi, cu toţii”.

În finalul acestui portret spiritual, G. Sbârcea va conchide: „Dimitrie Cuclin era, cum se vede, nu doar compozitor, ci şi poet, un poet de mare sensibilitate. De la el ştiu că viaţa seamănă cu o pădure spinoasă, plină de primejdii şi capcane, în care trebuie să înaintezi cu băgare de seamă, fără a te lăsa descurajat de piedicile întâlnite”.

Privim în urmă cu sentimentele pline de nostalgie la maestrul care din vara anului 2005 „comunică” cu noi din înaltul cerului, cărţile şi emisiunile sale muzicale devenind mărturii ale omului şi ale poveştii muzei sale cu har – muzica. O moştenire elocventă şi grăitoare pentru gândurile şi activitatea celor care îi succed vor rămâne şi aceste poveţe, îndemnuri de suflet: „Nu numai piatra, zidul, marmura sunt durabile. Durabil e şi cântecul. El trece peste ani, leagă un timp de altul, ajută să ne recunoaştem rădăcinile”.

Dr. Nicolae BUCUR

Comentarii:

comentarii

One comment

  1. I 純粋あなたの文章のスタイルのように、素晴らしい データ、ありがとう投稿するための:D.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.