Procesul lui Brâncuşi cu americanii

0
„A fost una dintre cele mai dificile experienţe, şi numai după o îndelungată străduinţă, eu am izbutit să redau această poziţie, integrată în avântul înălţării” (Constantin Brâncuşi)

Astăzi se împlinesc 100 de ani de la deschiderea expoziţiei Brâncuşi la New-York, eveniment care l-a consacrat definitiv ca părinte al artei moderne. Deşi permeabilă la noutate, lumea artistică americană a fost surprinsă de această formă de exprimare, din care dispăruse complet asemănarea cu omul sau natura, materia sculpturală devenind exclusiv sugestie şi urcuş către spiritualitate.

Expoziţia americană este legată şi de o întâmplare în vamă, pur terestră, din care putem înţelege oarecum bizara percepţie de mai târziu a personalităţilor culturale româneşti care, conform legendei, ar fi refuzat oferta marelui sculptor ca atelierul său parizian să fie transferat statului român.

În 1926, când cele 20 de lucrări ale lui Brâncuşi trebuiau să ajungă în SUA, câţiva artişti academişti, ocupanţi ai unor posturi oficiale, au reclamat autorităţilor grănicereşti că lucrările sculptorului român sunt neconforme moralei publice; mizau pe faptul că Portretul Principesei X fusese retras din aceleaşi motive (pentru numai o oră, ce-i drept) dintr-o expoziţie pariziană. Doar că opera vizată nu se afla printre lucrările din vamă, căci Brâncuşi fusese avertizat de prietenul său James Joyce, care păţise ceva similar cu celebrul său roman, Ulysse. Reclamanţii s-au repezit atunci asupra sculpturii Pasăre în spaţiu, susţinând că este un obiect industrial, făurit din bronz, un material prohibit pentru import în State. Pentru că timpul nu permitea tergiversări, s-au plătit circa 240 de dolari drept taxă vamală.

Ulterior, Brâncuşi nu se lasă şi intentează un proces Statelor Unite, având alături o pleiadă de artişti, scriitori şi critici de artă americani şi împotrivă punctul de vedere oficial, care pretindea că Pasărea în spaţiu trebuia reprezentată realist, „cu gheare, cu pene şi cu cioc”. Procesul este important nu doar pentru victoria lui Brâncuşi, ci mai ales din punct de vedere filosofico-estetic, demonstrând cât de dificil este să răspunzi la întrebarea ce este arta; în acest caz, un colectiv de avocaţi a demonstrat cel puţin o realitate juridică – şi anume că obiectul este unul original, nu un produs de serie, că este o producţie personală a unui sculptor calificat; că este manufacturat în absenţa oricărei intervenţii mecanice; că nu este un obiect de utilitate publică. Câştigul lui Brâncuşi este important – cum spunea un prieten al sculptorului, criticul V.G. Paleolog – prin faptul că arta modernă „a fost omologată oficial în SUA şi prin pilda acestora în întreaga lume”. Procesul a dus şi la modificarea vechii legi americane Tariff Act.

În ziua izbânzii, artiştii de avangardă din New-York, autointitulaţi The Firemen, au benchetuit îndelung, exprimându-şi aderarea la crezul Brâncuşi; unul din aceştia era Al. Calder, devenit ulterior o glorie artistică mondială.

În 7 aprilie 1951 are loc o şedinţă a Academiei Republicii Populare Române, Secţiunea de Ştiinţa Limbii, Literatură şi Arte, prezidată de Mihail Sadoveanu. O legendă urbană susţine că tema şedinţei ar fi fost acceptarea sau neacceptarea cererii lui Brâncuşi de a oferi României celebrul său atelier de la Paris, cu toate sculpturile, desenele, fotografiile, uneltele şi piesele de mobilier aflate într-însul, probabil aşa cum a fost el reconstituit la Centrul Pompidou. Recent însă, un cercetător al arhivelor CNSAS susţine că ştirea era de fapt un fake-news al Europei Libere, menit să creeze confuzie, nedumerire şi reacţii anti-autorităţi la Bucureşti.

Fapt este că până la această dată nu există – nici la Academie, nici în arhiva pariziană a sculptorului, nici în alte arhive – vreun document, vreo confirmare a lui Brâncuşi, a prietenilor sau a contemporanilor parizieni care să ateste că sculptorul ar fi făcut o astfel de ofertă sau ar fi avut intenţia s-o facă. Nici o atitudine a lui Brâncuşi nu lăsa de înţeles că ar fi oferit un astfel de dar unui stat comunist, aflat atunci sub puternică influenţă sovietică.

La şedinţa respectivă s-a discutat într-adevăr (şi) despre Brâncuşi, dar nimic despre atelier, ci despre ipotetica acceptare sau neacceptarea lucrărilor sale (şi ale lui Paciurea) în Muzeul de Artă al R.P.R.

Minuta discuţiei (2 file) e într-adevăr şocantă, dacă n-am lua în seamă perioada proletcultistă în care a avut loc zisa dezbatere: sculptorul Ion Jalea invocă drept argument o carte a lui Sobolev, Teoria leninistă a reflectării în artă, George Călinescu stăruie teoretic asupra conceptului de realism şi susţine că Brâncuşi nu poate fi considerat creator în sculptură deoarece nu se exprimă prin mijloacele specifice acestei arte, iar lingvistul Alexandru Graur susţine că în jurul lui Brâncuşi se grupează antidemocraţii din artă. Relativ ambiguu s-au exprimat Camil Petrescu, Victor Eftimiu şi colecţionarul Zambaccian.

Revenind la percepţiile artiştilor oficiali din SUA, opinia mea este că nu doar constrângerile politico-ideologice au determinat personalităţile române să-i nege valoarea lui Brâncuşi: pur şi simplu aceştia nu aveau organ pentru o revoluţie plastică atât de abruptă, gusturile lor plastice s-au oprit la anumite momente din istoria imaginii, iar vârsta şi numeroasele preocupări nu le dădeau ghies să studieze experimente şi să elaboreze intuiţii privind viabilitatea sau eşecul unor curente dintr-un domeniu atât de diferit. De altfel, şi Sadoveanu şi Călinescu au case memoriale cu obiecte şi mobilier originale, le putem citi uşor gusturile: din punct de vedere plastic, Sadoveanu se oprise la Octav Băncilă, Călinescu evoluase înspre Luchian, Pallady, Petraşcu şi Ciucurencu – dar nu mai mult. Or, asta se întâmpla pe când Cézanne, Pissarro, Renoir şi Matisse erau clasicizaţi la Paris, iar Braque şi Picasso începuseră deja să facă furori.

Mihail GROZA

Comentarii:

comentarii

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.