ÎN VÂRF DE MUNTE PE TOCURI
Vreau sau doar am învăţat că trebuie?
Sunt femei cărora nu le este greu să facă, să muncească sau să îşi asume responsabilităţi. Le este greu să se oprească. Spun „da” înainte să se întrebe dacă vor cu adevărat. Îşi cer scuze chiar şi atunci când nu ar avea pentru ce. Îşi observă limita abia după ce a fost depăşită. Păstrează liniştea în relaţii chiar şi atunci când acest lucru le costă şi se simt responsabile pentru starea celor din jur. Ajung să ştie foarte bine de ce au nevoie ceilalţi şi, în acelaşi timp, să nu mai ştie atât de clar ce vor ele.
Acest mod de a funcţiona nu apare neapărat pentru că este ceva greşit cu noi. Adaptarea poate fi un comportament învăţat foarte devreme. Dacă am descoperit cândva că este mai sigur să fim plăcute, utile, disponibile sau să nu provocăm nemulţumire, putem continua să funcţionăm astfel mult timp după ce acel context nu mai există. Şi adaptarea poate funcţiona foarte bine. Putem deveni femeile pe care ceilalţi se bazează, cele care înţeleg repede ce este nevoie, care rezolvă şi menţin lucrurile în echilibru. Doar că, în timp, putem pierde contactul cu ceea ce vrem noi. În limbajul de astăzi, acest comportament este numit adesea people-pleasing. Nu este un diagnostic şi nici un defect de caracter. Este un tipar în care nevoile celorlalţi ajung să fie puse aproape automat înaintea propriilor nevoi, conflictul este evitat, iar aprobarea celorlalţi începe să capete o importanţă tot mai mare.
Cunosc şi eu acest mod de a funcţiona. Mult timp, dacă puteam să fac ceva, făceam. Dacă era nevoie de mine, eram acolo. Mă adaptam, găseam soluţii şi mergeam mai departe. Experienţele prin care am trecut şi, mai târziu, formarea mea ca Life Coach m-au făcut să privesc mai atent aceste mecanisme. Am început să înţeleg mai clar unde sunt limitele mele şi să fac diferenţa între ceea ce îmi doresc eu şi ceea ce am preluat, de-a lungul timpului, ca aşteptare sau standard. Această diferenţă este importantă pentru fiecare dintre noi: ce este o nevoie reală a noastră şi ce este un standard pe care l-am preluat cândva de la ceilalţi?
De-a lungul vieţii preluăm multe asemenea standarde. Din familie, din mediul în care creştem, din relaţii şi din societate. Ele pot deveni atât de familiare, încât ajungem să le trăim ca şi cum ar fi propriile noastre alegeri. De aceea, primul pas este să observăm propriul reflex de a răspunde automat: în ce situaţii apare, în relaţie cu cine şi cum ne simţim după aceea. Nu pentru a căuta vinovaţi, ci pentru a înţelege mecanismul. Pe măsură ce începem să distingem între nevoile noastre şi standardele pe care le-am preluat, devine mai clar şi unde se află limitele noastre. Iar odată ce le recunoaştem, putem începe să le exprimăm fără explicaţii nesfârşite şi fără sentimentul că fiecare alegere trebuie justificată. La început poate apărea vinovăţia. Mai ales dacă ani la rând am fost disponibile, am evitat conflictele sau ne-am obişnuit să păstrăm armonia. Disconfortul nu înseamnă însă automat că facem ceva greşit. Poate fi pur şi simplu reacţia unui tipar vechi atunci când începem să ne comportăm diferit.
Un rol important îl are şi felul în care ne raportăm la propria valoare. Dacă ajungem să ne măsurăm valoarea prin cât de necesare suntem celorlalţi, ne va fi mult mai greu să punem o limită atunci când este nevoie. A avea limite nu înseamnă să devenim reci, egoiste sau mai puţin atente la cei din jur. Înseamnă să putem fi în continuare acolo pentru ceilalţi, fără să ne ignorăm permanent pe noi. În timp, schimbarea începe să se vadă în lucruri foarte concrete: ne recunoaştem limita înainte să o depăşim, nu mai simţim nevoia să justificăm fiecare alegere, putem accepta că cineva poate fi nemulţumit de noi şi nu mai lăsăm vinovăţia să hotărască în locul nostru. Şi ajungem să distingem mai clar între două lucruri care, mult timp, pot părea acelaşi lucru: „Vreau să fac asta” şi „Am învăţat că trebuie să fac asta”.
Maria Platon – Life Coach
