Crâşma ca spaţiu de socializare şi informare (3)
Rezumat: Comunicarea evidenţiază valenţele de socializare ale unui spaţiu specific din lumea satului: cârciuma. Mediu prielnic pentru relaxare şi de apropiere a sătenilor, generator de prietenii, dar şi de duşmănii, cu anecdotica de rigoare. În vremuri în care mijloacele de comunicare de masă erau reduse, cârciuma valida sau infirma informaţia şi o disipa. În esenţă, crâşmăritul (jus tabernandi) a constituit un pilon al istoriei economice şi sociale a spaţului românesc.
Clientela
Sprijinit în cârjă, veteranul Petrea lui Iojâcă se lăsa zilnic la vale pe ulicioara lui de sub Luci, din Mălăişte, unde avea căsuţa, un edificiu tras la xerox după casa natală a humuleşteanului Ion Creangă. Îşi continua drumul pe uliţa umbrită de răchiţi din stânga apei, numită Valea, un pârâu ce taie în două satul, grăbit să-şi ofere prinosul de apă Mureşului. „Dacii secolului XX”, cum aveam să-i numesc la nişte ani după dispariţia lor, retraşi discret în mormânt şi în istorie, îmi ieşeau zilnic în cale, „defilând” pe uliţele satului, în drum spre muncă, sau căutând clipa de relaxare la crâşma din mijlocul satului. La o aruncătură de băţ, îl aştepta Nitu lu’ Farină. O vreme, acesta a ţinut şi el crâşmă în casa lui de lângă uliţa ce urcă spre biserică. Îi aştepta şi li se alăturau Chişleguţ, Bilu Sâii, Ilea lu’ Pitruşcă. Toţi în cioareci albi din pănură ţesută în casă şi cămeşă albă cu poale din in, încinsă cu şerparul lat din piele, în care îşi adăposteau nelipsita pipă, tarţa sau punguţa cu tabac, amnarul şi iasca, accesorii vitale, başca câţiva gologani pentru cinzeaca de rachiu, bine diluată cu vorbe; prilej de a pune mai degrabă ţara la cale decât să-şi potolească setea. În acelaşi port, de care nu s-a despărţit până la moarte, l-am cunoscut şi pe bunicul dinspre mamă, doar că el nu obişnuia şi nu avea răgazul să frecventeze cârciuma, copleşit de solicitările gospodăriei.
Erau veteranii satului, oameni falnici, drepţi şi demni, urcaţi prin vârste, cu plete ninse. Ultimii dintre „dacii” vii dădeau culoare şi viaţă satului.
Bara, un client permanent, nelipsit seară de seară din anturajul crâşmei, se pripăşise în sat de neunde. Nimeni nu mai ştia nici de unde venise, nici când, nici de ce. Nu avea, ca alţii, o rădăcină la vedere. Purtat de vânturi, s-a adaptat repede, integrat în comunitate, cum am spune azi. Ba chiar i-a adus locului adoptiv un plus de culoare. Seară de seară, Bara semna condica de prezenţă la cârciuma din crucea satului, la „Onu’ Ilii”. Bani de udătură nu prea avea, nu ar fi fost temei să-l scoată din casă. Şi raţia de hrană şi-o aloca trudnic. Nu o dată, nu avea după ce să bea apă. Apă avea din belşug, fântâna din ogradă era mereu plină. Dar îi plăcea să socializeze. Ajuns la locul faptei, aşezat discret la un colţ dosnic de masă, mai mult trăgea cu ochiul, jinduind la păhăruţele deşertate pe gât de comeseni. Unii îl mai cinsteau cu câte o cinzeacă de tărie, fără gând de parandărăt. „Fie de sufletul străbunilor!”,ziceau. Sau gândeau. Până într-o seară, când i-a picat fisa. Sărac, nu şi prost, a decis să-şi valorifice „moşia”. A pus la bătaie unicul său pămâncior, agonisit cu greu. Licitat. Evaluat exclusiv în alcool. Monopolul era lichiditatea forte. Un alcool ceva mai slab, în jur de 30 de grade, distilat din cereale sau din cartofi la fabrica din Sâncrăieni. Negociat aprig pământul, vândut, băut. Un veritabil spectacol. Mai întâi aldămaşul (sătenii îi spuneau adălmaş, dar tot în expresie lichidă!). După bătut palma, pămânciorul îşi schimba starea de agregare, din solid în lichid, alunecând pe gâtlej. Noul proprietar plătea, fostul proprietar îşi cinstea, cu largheţe, comesenii. Nicio dovadă scrisă a tranzacţiei, doar înţelegerea verbală, un fel de gentlemen’s agreement, cu mulţi martori. Numai că, înceţoşată de aburii alcoolului, memoria, ca o lampă solară, nu mai bătea până dimineaţa. Uita şi cumpărătorul, singura dovadă fiind bucsa (portmoneul) şi buzunarele goale. Bine dispus, omul nostru se întorcea acasă pe trei cărări în tăria şi sub ascunzişul nopţii, după ce crâşma îşi trăgea oblonul. Seara următoare, scena se repeta. Şi distracţia.
Crâşmari de top
Fiecare generaţie a beneficiat de asemenea specimene. Cei mai mulţi proveneau din familii harnice şi onorabile. Nu tocmai înalt, dar om îndesat crâşmarul, Onu Ilii. Îi ştiau de frică şi îl ascultau fără crâcnire şi zdrahoni de doi metri. Nu o dată, când îl supărau, îi apuca de-o aripă şi pe „uriaşi” şi-i îmbrâncea în jos, rostogoliţi pe treptele de lemn ale crâşmei. Opriţi din cădere în bordura drumului, ruşinaţi, o luau târâş spre casă. După acţiunea disciplinară, crâşmarul îşi ştergea degetele cu silă de albul halatului, reluându-şi locul după tejghea, de unde domina „fauna” însetată. Paharele goale aşteptau la rând, ca un pluton de ostaşi disciplinaţi.
Nu se mai ştia cum a ajuns Onu Ilii crâşmar, dar „jobul” îi venea ca o mănuşă, deşi nu avea nimic de a face cu îndeletnicirea părinţilor urcată prin generaţii, de truditori ai pământului. Avea o casă lângă drum, despărţită de un şanţ de-a lungul drumului. Treceai un podeţ peste şanţ, mai făceai câţiva paşi. După ce urcai o scară din lemn cu vreo şase-şapte trepte solide din lătunoaie, ajungeai pe un târnaţ extins pe întreaga faţadă a clădirii. O uşă dublă era dată de perete cât timp localul era deschis. Vizavi de uşă era tejgheaua, în spatele căreia stătea proţăpit crâşmarul. Un om rotofei, roşu în obraji, rău de gură, parcă mereu pus pe harţă. Câteva mese şi scaune întregeau decorul.
Nici soţia stăpânului crâşmei nu prea trecea pragul încăperii. Se comporta ca o doamnă. Până şi măturatul rămânea pe seama omului ei. Aparent distantă, neinteresată de afacere, soţia îşi monitoriza cu atenţie bărbatul, observându-i atent orice gest. Într-un an, luându-şi concediu de la locul de muncă, crâşmarul s-a decis să meargă în staţiune la Covasna, unde se tratau cardiaciii. Şi-a făcut o rezervă de bănuţi, dosiţi în căptuşeala sumanului. Când se pregătea de drum, soţia l-a întrebat câţi bani să-i dea.
– Niciun ban! Nu e cazul!, a refuzat-o demn dar ferm, cu gândul la banii ascunşi. Am de gând să fiu cât mai chibzuit, să mă limitez la mâncarea de la cantină şi să beau apă minerală.
Ajuns la destinaţie, chiar aşa avea să facă. Fălos că reuşise să-şi păcălească consoarta, a apucat sumanul, sfâşiindu-i cu un gest de hienă căptuşeala spre a scoate la lumină comoara. Zadarnic! Banii dispăruseră! Grijulie, soţia a observat cusătura stângace a căptuşelii şi a încercat să o dreagă. Chiar a dres-o, eliberată de povară. A fost o lecţie severă pe tema armoniei conjugale. Dânsa era casnică, ocupându-se cu gătitul şi creşterea unicului urmaş. L-a crescut bine, ţinut departe de întreprinderea familială. Şi de alcool. Nu a ajuns crâşmar. Drumul lui ţintea mai sus. A devenit inginer cunoscut şi apreciat, şef al ISPG – Institutul de Studii şi Prospecţiuni Geologice. Subpământul zonei avea multe de spus şi de oferit. Inginerul-director a mai ţinut legătura cu satul, mai cu seamă cât i-au trăit părinţii. Urmaşii au rupt-o cu meleagurile bunicilor.
Comuniştii i-au închis crâşma, preluată de cooperativă. Noii stăpâni temporari ai patriei, comuniştii, nu se împiedicau nici de ucazul bătrân, care slobozise crâşmăritul. Aveau legile lor şi mai păgâne…
Prof. dr. Mihai Suciu
Comunicarea a fost prezentată la „ZILELE MIRON CRISTEA”, ediţia a XXIX-a, Topliţa, 17-19 iulie 2026, publicată în volumul SANGIDAVA.
