Crâşma ca spaţiu de socializare şi informare (1)
Rezumat: Comunicarea evidenţiază valenţele de socializare ale unui spaţiu specific din lumea satului: cârciuma. Mediu prielnic pentru relaxare şi de apropiere a sătenilor, generator de prietenii, dar şi de duşmănii, cu anecdotica de rigoare. În vremuri în care mijloacele de comunicare de masă erau reduse, cârciuma valida sau infirma informaţia şi o disipa. În esenţă, crâşmăritul (jus tabernandi) a constituit un pilon al istoriei economice şi sociale a spaţului românesc.
Consideraţii generale
Dintotdeauna, omul a fost o fiinţă socială, deschis la comunicare şi schimb de experienţă: împărtăşirea din experienţa altor semeni, respectiv dorinţa de a transfera interlocutorului propria experienţă. În comunităţile rurale, cârciuma s-a calificat din timpuri străvechi drept spaţiu ideal pentru îndeplinirea acestor deziderate. Crâşmăritul a fost pilon esenţial în istoria economică şi socială a spaţiului românesc. Din monopol al stăpânilor feudali, avea să devină sursă apreciabilă de venit comunitar, dar şi centru al vieţii satului, la concurenţă sau în complementaritate cu biserica. Cu unele excepţii, după slujba duminicală la biserică şi masa de prânz în familie, gospodarii luau drumul cârciumii, lăsând pe seama soţiilor şi a copiilor grija şi „grijirea” animalelor din gospodărie.
Majoritatea sătenilor din Voşlobeni (1) au fost mereu firi deschise, în pofida condiţiilor existenţiale, cu dificultăţi greu de surmontat dinspre mediul înconjurător şi restricţiile unei istorii care nu i-a răsfăţat. Urmaşi ai dacilor liberi refugiaţi în codrii deşi greu accesibili ai Giurgeului, sub poalele Hăşmaşului Mare, după acapararea Transilvaniei de către unguri şi transferarea secuilor în zonă, au fost siliţi să supravieţuiască secole întregi într-o enclavă românească înconjurată de aşezări secuieşti, fără ieşire la Ţară, de care îi lega limba, portul şi obiceiurile. Conştiinţa apartenenţei etnice nu i-a părăsit niciodată; au rămas români şi când au fost siliţi să lupte şi să se jertfească pentru o patrie care nu era a lor. Au răzbit prin credinţă nesmintită în Dumnezeu şi în neam. Mereu respectuoşi cu semenii de alte seminţii împrăştiaţi de vânturi şi de vremuri prin Carpaţii noştri. Ospitalieri şi cu secuii, transferaţi şi înrădăcinaţi aici de o împărăteasă austriacă, încredinţându-le, în schimbul zestrei oferite, misia să apere graniţa de sud-est a imperiului. În bună vieţuire, au legat chiar prietenii şi schimb de bune practici, chiar dacă impulsurile de a-i dezbina nu au lipsit din partea mai marilor vremii. Mai mult, românii şi-au însuşit şi limba acestora, majoritari în zonă. Şi limba lor a fost influenţată de graiul secuilor. Valabil şi reversul.
Referinţe istorice
Nu se mai ştie când a apărut primul beţiv şi cine a fost. Istoria, scrisă sau spusă, nu-l menţionează. Ignorat, a intrat în anonimat, aidoma creatorilor de folclor, sufocat în coşul rezidual al memoriei colective. În schimb, se cunosc file din istoria cârciumăritului prin partea locului. Un ucaz din 1742 slobozea în tot Giurgeul dreptul oficial şi legal „de a ţine o cârciumă”. Sau mai multe. Şi mai concret, explicit: „Pe graniţa cu Moldova, (…) limitaţie în privinţa cârciumăritului nu există, putând fiecare a ţine cârciumă”.Raportat la istorie, cam târzie emanciparea beţivului, trecerea lui în legalitate. Nu-i vorbă, s-a băut destul şi în ilegalitate.
Hrisovul lui Constantin Mavrocordat din 1742, domnitorul Ţării Româneşti, a fost o tentativă de reglementare strictă a dreptului de crâşmărit, cu referinţe inechivoce la activitatea cârciumarilor şi a negustorilor de băuturi. Nu era ocultată nici specula, condamnate practicile de monopol şi comercializarea ilegală de băuturi, inclusiv protecţia producătorului. Măsuri drastice împotriva „orândarilor” (cârciumarii) care impuneau preţuri abuzive sau erau tentaţi să falsifice băutura. „Protecţia consumatorului” în limbaj contemporan şi controlul calităţii. Prevăzute amenzi pentru cârciumarii care „stricau” vinul sau rachiul, „botezat”, cu apă, măsura vizând neînşelarea consumatorului. Clarificat şi regimul arendei, limitând abuzurile legate de proprietatea funciară prin intermediul arendaşilor evrei. Instituite limite pentru cârciumari de a vinde băutura „cu anul”. Documentul reflectă eforturile administraţiei fanariote de a impune disciplină fiscală, dar şi de a diminua tensiunile sociale, generate de monopolul deţinut de antreprenori şi negustori asupra comerţului cu alcool.
În Transilvania, Moldova şi Ţara Românească, acel „jus tabernadi”era apanaj al nobilimii, al mănăstirilor (!) sau al domnului. Crâşmăritul era o activitate economică esenţială în spaţiul românesc, un monopol fiscal sever. În Evul Mediu, până în epoca modernă, dreptul de a produce şi a „desface” (comercializa) băuturi alcoolice era controlat cu severitate prin urbarii. Gest firesc, din moment ce cârciumăritul le genera venituri consistente stăpânilor feudali, bisericii, coroanei sau statului. Discutabilă postura duplicitară a Bisericii, care, în vreme ce combătea vehement „patima alcoolului”, o alimenta din plin. „Ochiul Dracului” poate sălăşlui şi într-o mănăstire.
Alăturat, în facsimil, Urbariul domeniului Făgăraş din 1632, domeniu aflat sub autoritatea principesei Zsuzsánna Loráantffy, soţia principelui Gheorghe Rákoczi – populaţia, organizarea socială, obligaţii feudale, economia rurală – o formă de control asupra resurselor.
Hrisovul domnesc din 1742 avea să servească drept bază unor regulamente în domeniu, cum a fost „Regulamentul pentru cârciumari”(2),apărut doi ani mai târziu. Câteva prevederi: „Cârciumarii trebuie să fie oameni curaţi şi cinstiţi şi să aibă soţii cinstite. Nu pot avea decât servitoare bătrâne”; „Paharele trebuie să fie cât mai mici şi uşoare pentru ca tunci când se vor arunca să nu provoace leziuni considerabile”; „Cârciumarii nu au voie nici să vândă nici să cumpere pe datorie. De la oameni străini şi de la militari sunt obligaţi să ceară banii înainte”; „După mărimea localului cârciumarii sunt obligaţi să aibă unul sau mai mulţi angajaţi robuşti cari să-i urce în căruţe sau să dea pe uşă afară pe cei care nu fac scandal, dar nici nu mai pot consuma”; „În special vor respecta, cârciumarii, orele de slujbă religioasă”. „Cazul în care cârciuma este închisă în faţă, cârciumarul are voie să servească cunoscuţilor băutură prin dos”.
La noi, la români, de când ne ştim, s-a băut vârtos, prohibiţia nu a funcţionat precum în America într-o vreme a puţinei lor istorii, deşi inventată de noi nu de ei. Nu zadarnic dispunea Deceneu eradicarea viţei de vie, care acaparase dealurile dacilor, şi interzicerea licorilor care le întunecau minţile supuşilor lui… Bachus! După Strabon (3), la sugestia Marelui Preot Deceneu, omul său de încredere, filosof şi astronom, marele rege Burebista ar fi instituit prima prohibiţie, curmând „patima vinului”, viciu care îi acaparase pe supuşii săi ticăloşiţi. A ars toate viile din regat. Tălmăcind voinţa zeilor, a impus cumpătarea şi sobrietatea. Pentru o vreme, evident, căci „darul beţiei” a revenit printre urmaşi.
Revenind la hrisoave, urbarii şi alte reglementări ale domeniului, atât ne-a trebuit! Robinetul s-a deschis larg. Acuma, chiar fiecare nu şi-a deschis cârciumioară, dar una şi bună şi-a dat drumul şi în sat. Drept de care aveau să beneficieze mulţi amatori de băutură, îngăduită de ucaz şi adusă la bot de cârciumari destoinici, însetaţi de câştig „fără limitaţie”. Alcool propriu-zis nu a produs niciodată satul de munte de la cumpănă de ape, limitându-se la beţivi de top, cu îndelung antrenament în compania paharelor şi a glăjilor. Intoleranţă drastică, însă, vizavi de femeile beţive. Nelipsită nici această categorie, reprezentată cu consecvenţă de o tovarăşă unsă de comunişti primar. Şi totuşi, o brumă de demnitate nu le lipsea nici beţivilor. Nu erau agresivi, mai degrabă lăudăroşi; nu cerşeau, cel mult un pahar de rachiu „pe datorie”. Evident, din cauza cumulului de păhăruţe, la trezie, uitau de datorie, ştergându-li-se partea activă a memoriei. Crâşmarul însă nu-i uita, chiar dacă mai sorbea şi el câte un pahar. Dar „scripta manent!”. Avea un carneţel al datornicilor şi avea grijă să-şi scoată pârleala. Nimeni nu era exonerat de datorie, nimeni iertat. Nici mila, nici clemenţa nu funcţionau.
Prof. dr. Mihai Suciu
Comunicarea a fost prezentată la „ZILELE MIRON CRISTEA”, ediţia a XXIX-a, Topliţa, 17 – 19 iulie 2026, publicată în volumul SANGIDAVA.
1. Referentul prezentei comunicări este satul Voşlobeni, judeţul Harghita, o comunitate relativ restrânsă de români băştinaşi cu rădăcini adânci la cumpăna dintre Mureş şi Olt, la poalele Hăşmaşului Mare. Cele mai multe aspecte ale abordării vizează secolul al XX-lea, interval supus multor încercări, surmontate de săteni cu eforturi şi sacrificii.
2. Drăghici, Dan, Cârciumi şi cârciumari la Orăştie, în Cotidianul HD, 2 martie 2024.
3. Strabon (cca 3 î.Hr. – 24 după Hr.), geograf şi istoric grec, în opera sa monumentală Geographia, oferă informaţii preţioase despre daci şi geţi.
