Topliţeanul care a explicat Europei unirea de la 1859

La 23 martie 1914, în inima Topliţei, se năştea un copil care avea să devină una dintre cele mai pătrunzătoare conştiinţe româneşti ale secolului XX: George Sbârcea. Crescut într-o familie în care identitatea românească era trăită cu demnitate şi responsabilitate – fiind nepot al Patriarhului Elie Miron Cristea, George Sbârcea a purtat cu el, întreaga viaţă, fibra acestui loc: seriozitatea ardeleană, limpezimea gândului şi un patriotism profund, cultivat, niciodată ostentativ.

Pentru George Sbârcea, a fi român nu era o simplă apartenenţă, ci o datorie morală. Patriotismul lui se vede în muzica pe care a compus-o, în articolele pe care le-a scris, în felul în care a apărat cultura română în presa interbelică şi în modul în care a explicat lumii rolul României în Europa. El a înţeles că marile momente ale istoriei noastre, de la Horea la Alba Iulia, de la Cuza la Marea Unire, nu sunt întâmplări, ci expresia maturităţii unui popor care ştie să-şi croiască singur destinul.

Această viziune limpede şi demnă se regăseşte în articolul publicat la 25 ianuarie 1944 în ziarul ,,Curentul”, intitulat „Semnificaţia europeană a Unirii de la 1859”.

În plin război mondial, când Europa era sfâşiată de conflicte şi ideologii, un topliţean explica, cu o claritate uimitoare, de ce Unirea lui Cuza nu a fost doar un act administrativ, ci un moment de echilibru continental, o dovadă a maturităţii politice a românilor şi a rolului lor de bastion al civilizaţiei la răsăritul Europei.

În acest ianuarie al anului 2026, când marcăm Unirea Principatelor Române, readucem în paginile „Informaţiei Harghitei” vocea acestui fiu al Topliţei care a ştiut să transforme istoria într-o lecţie de demnitate, luciditate şi conştiinţă naţională. George Sbârcea rămâne un model de patriotism autentic – un patriotism trăit, nu declamat, un patriotism care nu caută aplauze, ci luminează prin claritatea gândului, prin forţa cuvântului şi prin credinţa neclintită în destinul românesc.

Publicăm mai jos, în întregime şi cu ortografia originală a anului 1944, articolul lui George Sbârcea „Semnificaţia europeană a Unirii de la 1859”, apărut în ziarul „Curentul”.

VASILE GOTEA

Semnificaţia europeană a Unirii de la 1859

de GEORGE SBÂRCEA

,,Evocarea Unirei de la 1859 este cel mai bun răspuns dat străinilor care mai susţin că România este o creaţie efemeră a tratatelor de pace. Domnitorul Cuza n’a fost un aventurier al tronului, ci întruchiparea unui moment de maturitate al istoriei naţionale.

Milcovul, despărţitor de fraţi, nu exista fireşte decât în calculele cabinetelor diplomatice, unde lua la nevoe proporţiile unui adevărat zid chinezesc. Între Moldova şi Muntenia nu se interpunea nimic care să fi putut întârzia actul de la 1859. O mână de oameni, făcându-se unealta simţirii şi gândirii unui întreg popor, a înfruntat voinţa europeană ostilă unirii, înfăptuind primul pas decisiv care avea să ducă «de la Nistru pân’ la Tisa».

Are un tâlc această unire comemorată în fiecare an la 24 ianuarie, tâlcul pe care îl cuprind toate marile momente ale istoriei noastre, începând cu răscoala ţăranului Horia, până la adunarea naţională de la Alba Iulia. Niciodată n’am apelat la alţii când a fost vorba de neam şi interesele lui vitale. Eram singuri, cu două milenii de istorie în spatele nostru şi singuri trebuia să ne făurim graniţele în lăuntrul cărora încercam să oferim condiţii prielnice de vieaţă şi evoluţie neamului.

La 1859, ca şi la 1918, conştiinţa unităţii şi a drepturilor noastre şi eclipsa prin care trecea politica europeană au făcut posibilă unirea. Marile puteri nu doreau unitatea şi tăria noastră. O Românie modernă şi conştientă de ceea ce reprezenta la gurile Dunării, într’un nod de intersecţie a atâtor interese, lipsea diplomaţia occidentală şi orientală de atât de des utilizatul pilon de manevră al Principatelor.

Dacă actul isbucnit organic din străfundurile fiinţei noastre naţionale ne-a fost totuşi recunoscut, era pentru că Regatul creiat prin curajul civic al unui popor socotit multă vreme la periferia civilizaţiei şi a culturii, se ridica stăvilar între cele două mari împărăţii răsăritene şi restul continentului. Fireşte, la 24 ianuarie 1859 nu făceam decât să continuăm a fi subt o formă mai modernă ceea ce fuseserăm de totdeauna: bastion avansat al Europei împotriva Asiei.

Nu ştiu dacă s’a exploatat propagandistic îndeajuns această semnificaţie a Unirii lui Cuza, nici dacă s’a arătat străinătăţii că actul de la 24 Ianuarie, ca de altfel şi cel de la 1 Decembrie 1918, n’a fost numai opera unor generaţii, nici a unor elite cărturăreşti, ci reflexul admirabil al instinctului popular. Desigur, Unirea fusese şi pregătită. Decenii neîntrerupte s’au scurs pe la «vămile cucului» dascălii ardeleni, cei care veneau cu lozinca: «toţi Românii sunt fraţi», strecurând în toate coifurile Principatelor mândria apartenenţei noastre la aceeaşi tulpină romano-dacică. Numai că unitatea adevărată exista cu mult înainte, de totdeauna. Vorbeam cu toţii aceeaşi limbă, ne exprimam în acelaşi graiu carpatic şi eram una din codrii întunecaţi ai descălecătorului Dragoş până în păpurişul şopotitor al Dunării. Graniţele se şterseseră, pieriseră de mult din conştiinţa poporului român. Un suflu de libertate vântura ţările româneşti şi calculele mărunte ale cancelariilor europene nu mai puteau schimba nimic. 24 Ianuarie avea să dovedească tuturor că în acest colţ al continentului trăeşte un neam, despărţit de vitregiile întâmplărilor, dar care tinde spre refacerea unităţii sale, peste toate opreliştile politicienilor răsăriteni şi apuseni.

Unirea s’a născut din conştiinţa unităţii noastre etnice şi dintr’o necesitate europeană. Poate că dacă nu eram priviţi de cancelariile Apusului ca o pavăză împotriva Asiei, lucrurile s’ar mai fi tărăgănat câţiva ani, câteva decenii chiar. Subt privirile Europei se năştea însă un nou hotar răsăritean al civilizaţiei şi dreptului şi cele ce-au urmat au dovedit că speranţele puse în noi n’au fost deşarte.

Dacă astăzi ne aflăm iar cu arma în mână, ca de atâtea ori în trecut, împotriva celor cari profesează doctrina urui a tot ce înseamnă naţiune, justiţie şi umanitate, apoi aceasta se datoreşte actului de la 24 ianuarie. De aceea, Unirea lui Cuza nu este o simplă sărbătoare naţională, ci şi una a Europei, care datorită conştiinţei noastre de români şi europeni a avut totdeauna colaborarea braţului nostru armat, decâte ori era ameninţată în instituţiile ei fundamentale: creştinătatea şi ideia de justiţie”.

Comentarii:

comentarii