85 ani de la Dictatul de la Viena, 30 august 1940
La 30 august 2025 se împlinesc 85 de ani de la Dictatul de la Viena, impus României de Germania nazistă şi de Italia fascistă. Prezentăm, cu acordul autorilor, articolul „Calvarul unui preot român în Secuime”, apărut în „Gazeta de Maramureş” din Baia Mare, în 5 mai 2015, sub semnătura publiciştilor Ioana Lucacel şi Mircea Crişan.
Calvarul unui preot în secuime
La 70 de ani de la sfârşitul celui de-Al Doilea Război Mondial, Gazeta de Maramureş vă prezintă filmul evenimentelor de atunci, prin ochii unui preot maramureşean, care a trăit tăvălugul ocupaţiei maghiare tocmai în Secuime. Fiica lui, Violeta Babiciu, îşi aminteşte teama, calvarul de atunci şi cel care a urmat, dar şi mândria de a fi fata unui om care şi-a asumat, ca supremă misiune, apărarea Bisericii şi a Neamului. O poveste extraordinară despre viaţă şi istorie.
Are zâmbetul şi privirea omului împăcat cu sine, cu lumea şi, mai ales, cu Dumnezeu. A trăit frumos o viaţă, pe care istoria a făcut-o, de prea multe ori, urâtă şi grea. Azi, doamna Violeta Babiciu ar fi o bătrânică simplă, ce se apropie de 80 de ani (acum 10 ani – n.n.), dacă tăvălugul istoriei n-ar fi intrat, în tropot, peste destinul familiei sale. Pentru ea, drama ocupaţiei maghiare din Ardeal, cel de-Al Doilea Război Mondial şi comunismul n-au fost doar drame istorice. Ci personale. Pe care le-a dus cu tăria şi credinţa unui om convins că, atunci când faci ceea ce trebuie, poţi învinge chiar şi istoria, oricât ar fi de nedreaptă. Şi doamna Violeta a învins-o. Dovadă stau, astăzi, zâmbetul şi privirea caldă pe care numai oamenii împăcaţi cu sine, cu lumea şi, mai ales, cu Dumnezeu le au.
Povestea ei chiar începe ca o poveste, dar continuă şi se termină ca o lecţie. De istorie şi de viaţă: „M-am născut în Baia Mare. Tata, Aurel Babiciu, era preot, băimărean care se trăgea din Firiza. Şi ne-am dus în Covasna, în 1940. Tata a fost trimis ca preot în secuime. Pe atunci, erau doar 4 preoţi români în toată secuimea. Tata a fost hirotonit la Cluj, special pentru a merge în secuime. Şi am stat, în Covasna, până în 1946, iar, apoi, am venit în Seini. Deci, perioada Războiului am trăit-o în Covasna. Eram copii şi ţin minte cum veneau avioanele, era îngrozitor!” (După retragerea, expulzarea sau refugierea elitei româneşti din „secuime” – preoţi, învăţători, profesori, primari ş.a. – episcopul Nicolae Colan din Cluj a trimis preoţi în principalele parohii ortodoxe din zonă – n.n.).
Doamna Violeta avea 5 ani când familia sa a plecat în Covasna, într-un cartier periferic, numit Voineşti (azi, cartier al oraşului Covasna – n.n.), „acolo locuiau românii, iar, în centru, erau majoritatea unguri. Tata era preot la patru parohii, avea în jur de 25 de ani. Întâi, au venit nemţii, care ne-au făcut mare tărăboi, apoi, au venit ruşii. Pot să spun că românii nu au prea avut probleme cu populaţia maghiară, iar problemele care au fost erau din cauză că localnicii erau întărâtaţi de către unguri. Oricum, le era greu preoţilor în acea perioadă, cu atât mai mult într-o asemenea locaţie. Când mă gândesc la Covasna, îmi apare în minte numai perioada războiului. Erau tranşee, în grădină, ne-a făcut tata un adăpost în pământ. În vecini de casa parohială, era Şcoala, iar, în curtea şcolii, erau ţinuţi prizonierii de război ruşi. Nemţii s-au retras cu gândul că vor trece munţii, dar nu au putut trece. Aveam vreo 7 ani, când erau prizonierii ruşi ţinuţi în curtea şcolii, şi ţin minte că, seara, le duceam mâncare. O dată, ne-am dus în grădină cu mai mulţi copii şi am cules mere şi le duceam şi le dădeam prin gard prizonierilor. Seara cântau extraordinar de frumos. Şi le băgam prin gard mere. Iar, la un moment dat, l-am auzit pe un gardian că striga, dar noi nu ştiam ce striga, şi, văzând că nu reacţionăm, a tras după noi. Era să mă împuşte”.
Ca şi copil, pe atunci lua viaţa mai uşor. Dar greutăţile au maturizat-o: „Ne-au făcut percheziţii peste percheziţii şi ne-au luat tot din casă. În timpul războiului, dacă aveai doi porci, unul trebuia să îl dai pentru război. Misiunea tatălui meu a fost foarte grea. Îmi aduc aminte că, din cauza războiului, erau foarte puţini bărbaţi în sat, pentru că toţi fugiseră în România, de frica terorii. Alţii, foarte mulţi, erau arestaţi. Nu erau autorităţi româneşti, ci numai unguri, aşa că erai ca un străin. Tata nu a avut probleme direct cu ungurii, dar era tensiunea aceea permanentă. De exemplu, ţin minte că s-a spus că, dacă se iau măsuri împotriva ungurilor, ei au promis că vor omorî nu ştiu câţi români”.
Apoi, tatăl său a fost arestat, iar mama ei a primit domiciliu forţat: „Norocul tatălui meu a fost că au venit ruşii şi atunci a fost eliberat. Că, altfel, ar fi fost împuşcat de unguri. A stat închis 6 luni. A fost arestat pentru simplul fapt că era preot român. Pentru că preoţii erau cei care duceau naţiunea mai departe, şi limba, şi identitatea. Deşi tata a fost foarte tolerant. Avea prieteni foarte buni unguri şi ne-a educat şi pe noi la fel. Plus că şi acum ştiu foarte bine să vorbesc limba maghiară. Când a fost arestat, tata a fost dus la Sfântu Gheorghe, unde au fost întemniţaţi şi primarul, şi notarul, directorul şcolii etc. Ne-au maghiarizat, apoi, numele. Mie, de la Violeta, mi-au spus Viola. Sora mea a rămas cu numele tot Doina, pentru că ungurii nu au ştiut să-l traducă. Au întrebat cum l-ar putea traduce şi li s-a spus că „doina” la români e ca şi ceardaşul la unguri. Aşa că, în glumă, li s-a spus că pot să-i spună „Ceardaş”, în loc de Doina. Aşa că Doina a rămas cu numele ei. Nu voi uita niciodată cum treceau avioanele peste Covasna, spre Sfântu Gheorghe şi Braşov. Nu aş mai vrea să fie încă un război pentru nimic în lume! Vă spun, fără exagerare, că nu se vedea cerul, atâtea avioane erau. Şi un zgomot asurzitor! Iar când se dădea alarma, fugeam toţi în grădină, în ascunzătoarea pe care a făcut-o tăticu. Nu voi uita niciodată, cum se vedea pe cer roşu, cum ardeau Braşovul şi Sfântu Gheorghe! Vedeam din turnul bisericii. Era groaznic!”.
În timpul arestării preotului, familia sa a rămas, practic, fără niciun venit. Şi, din cauza condiţiilor inumane de detenţie, Aurel Babiciu s-a îmbolnăvit: „Noi stăteam în casa parohială şi, când a fost arestat tata, aveam nişte oi amărâte, iar mama ţesea ca să putem trăi. După ce l-au arestat, noi nu am mai ştiut dacă trăieşte. Abia după eliberare am aflat că a fost ţinut într-un beci fără lumină, fără mâncare, fără nimic (Aceeaşi soartă au avut-o toţi românii întemniţaţi, fără sentinţe judecătoreşti, la Sfântu Gheorghe – n.n.). Atunci s-a îmbolnăvit şi de inimă. Era foarte slab când a ieşit şi nu vedea. Noi nu ştiam nimic. Apoi, mama s-a dus la comandamentul rusesc în Sfântu Gheorghe, să vadă dacă află ceva de el. Şi a aflat că era acolo, iar, apoi, a fost eliberat. În ’44, tata a fost eliberat şi am mai stat, în Covasna, până în 1946. Apoi, noul guvern a intrat în forţă (în sensul, întăririi administraţiei româneşti în Transilvania de Nord-Est – n.n.) şi bunicul a telefonat să vină tata acasă, că ne iau pământul. Atunci, am venit cu totul şi ne-am stabilit în Seini, unde a stat până când a murit, în ’82. A venit la Parohia ortodoxă din Seini. Când am crescut, am mers la studii, la Satu Mare, şi ne-am mutat acolo pentru o perioadă, cu întreaga familie. Acolo, am stat un an. Dar seinenii au cerut să vină tata înapoi”.
Cu tot calvarul acelor vremuri, localnicii din Covasna l-au păstrat în minte şi suflet pe preotul lor de atunci, iar familia Babiciu s-a întors cu drag acolo, peste ani: „În Covasna, am mers în vizită după 20 de ani, la colegi. Şi, cu toate că se ocupau cu creşterea oilor, toţi aveau 7 clase primare. Erau foarte bine educaţi şi manieraţi. Când am fost în vizită, nu mai vedeam lucrurile cu acea inocenţă, ca atunci când eram mică. Era un sat în pantă, sărac, dar, cu ochii de copil, nu vedeam aşa lucrurile.
Chiar dacă era foarte greu, tata a reuşit să apropie oamenii de Biserică, i-a ţinut aproape. A lipsit dintre ei doar 6 luni, cât a fost arestat, dar, în rest, a fost, în permanenţă, între oameni şi şi-a îndeplinit misiunea de preot. A reuşit chiar să ridice o biserică în Zăbala, la câţiva kilometri de Covasna, ceea ce era foarte mare lucru pentru acea vreme. Zăbala era un sat, dar nu aveau preot, aşa că tatăl meu s-a ocupat şi de oamenii de acolo. Şi cu ajutorul lor a ridicat biserica, pentru că, atunci, statul nu dădea nimic. Acesta este cel mai bun exemplu că românii, cu adevărat români, şi-ar fi dat orice pentru neamul românesc (În urma miilor de reclamaţii transmise de români Comisiei italo-germane, care monitoriza aplicarea prevederilor Dictatului de la Viena, administraţia maghiară a permis finalizarea lucrărilor de construire a noii biserici ortodoxe din Zăbala, cu sprijinul episcopului Nicolae Colan, născut în Araci, judeţul Covasna – n.n.). Tata a făcut totul pentru preoţie, s-a dedicat în totalitate. Era, în permanenţă, între oameni. Iar faptul că era foarte apreciat l-am simţit în momentul când a fost arestat, pentru că au stat aproape de noi. Erau numai doi unguri în zona unde stăteam, şi chiar şi ei ne ajutau. De exemplu, o duceau pe mama cu căruţa spre centru, dar o lăsau la o anumită distanţă de case ca să nu fie văzuţi că o ajută. Erau oameni cu adevărat”, povesteşte Violeta Babiciu.
A urmat, apoi, comunismul şi problemele au continuat. De această dată, „ţinta” a fost doamna Violeta. Iar „vina”, faptul că îşi dorea să aibă nobila misiune de dascăl: „La Seini, am avut eu probleme. Pentru că am vrut să fiu dascăl, dar neavând «origine sănătoasă», pentru că tata era preot, am fost dată afară din şcoală, în anul trei. Atunci, ne-au dat afară pe 5 fete de preot şi una de avocat. Apoi, am făcut Şcoala de steno-dactilografie de la Cluj. Iar, la un moment dat, au venit la mine să fac un contract cu Securitatea, să lucrez la ei, în ’52, pentru că aveau nevoie de cadre. Dar nu am vrut. Plus că mama mi-a zis atunci: «fii atentă că, după ce vor avea cadre, ţi-or înscena un accident şi te lichidează, că cine ştie la ce o să fii martoră».
Eu i-am refuzat în şcoală şi nu m-au putut forţa. Aşa că am renunţat la stenografie, ca să nu mă mai poată recruta, am făcut numai dactilografie şi m-au lăsat în pace. Apoi, am ajuns dactilografă la Întreprinderea forestieră din Seini. Dar am fost urmărită. Mi-am zis că vin românii şi vai ce bine va fi, dar a fost vai de noi. A venit, apoi, naţionalizarea şi ne-au luat tot. Pe bunicul din partea tatei, care era antreprenor de păduri, l-au dus la Gherla, iar, după ce a venit acasă, nu a mai trăit mult. Dar, ca să ne protejeze, nu ne-a spus niciodată ce i-au făcut comuniştii. Cu greu am ajuns învăţătoare, dar, «cu ajutorul» unei colege, am fost mutată din Seini, pentru că eram fată de preot. Mi s-a cerut să mă transfer că nu-mi convine să stau acasă. Vă daţi seama? Aşa că am ajuns învăţătoare în Băiţa, lângă Baia Mare, şi făceam naveta din Seini. Am avut însă norocul să întâlnesc nişte oameni deosebiţi, muncitori, dar care şi-au dat interesul pentru copii şi au apreciat cadrele didactice. Eu mi-am făcut meseria, nu mi-am bătut joc de copii, indiferent de etnie. Din ’59, am tot făcut cereri să mă lase să lucrez la Seini, unde era familia mea, şi, până în ’82, când a murit tata, mi s-a răspuns de fiecare dată: «sunt alţii mai în drept». Dar şi astăzi mă vizitează băiţenii şi foştii elevi”.
Pentru doamna Violeta, drama istoriei se împleteşte cu cea personală. Iar portretul eroilor de atunci se regăseşte în albumul familiei. La 70 de ani de atunci, vorbeşte despre toate cu detaşare şi împăcare. A trăit frumos, o viaţă pe care istoria a făcut-o, de prea multe ori, urâtă şi grea.
„Noi, în învăţământ, nu am avut voie să frecventăm Biserica. Însă făceam excursii în Nordul Moldovei la mănăstiri. Eu n-am mai intrat în biserică decât când au murit mama şi tata. O singură dată am fost la Satu Mare, am intrat, că am zis că nu mă vede nimeni, şi a doua zi am fost chemată la Partid, în Baia Mare. Dar credinţă am avut, fără tam-tam. Eu am respectat religiile fiecăruia, că tata aşa ne-a obişnuit: «fiecare crede cum vrea».
Dar de crezut în Dumnezeu, am crezut. Asta pentru că, în anul II de Pedagogic, ne tot băgau în cap că nu există Dumnezeu, şi am venit acasă şi m-am rugat seara: «Doamne, dacă exişti, dă-mi un semn!». Eram destul de tânără şi eram în dilemă, că nu mai ştiam ce să cred, pentru că acasă mi se spunea una şi la şcoală veşnic ne toca despre faptul că nu există Dumnezeu. Şi, noaptea, am visat că s-a deschis cerul şi l-am văzut pe Iisus Hristos, care a zis: «Pace ţie!». În momentul acela, am strigat că s-au trezit toţi din casă. Şi, de atunci, a putut zice oricine ce a vrut, că eu nu m-am mai îndoit. Cred, dar nu fac tam-tam din asta, iar la biserică merg când pot. Pentru că tata îmi spunea, când mă plângeam că nu pot merge la biserică: «o rugăciune este primită de oriunde, dacă este făcută cu credinţă». Unii ar putea spune că acel vis a fost din cauza gândurilor mele, dar tot timpul am simţit ajutorul lui Dumnezeu, pentru că, de fiecare dată, când am avut probleme, mi-a trimis oameni care m-au ajutat” – Violeta Babiciu.
***
Mulţumim distinşilor ziarişti Ioana Lucacel şi Mircea Crişan, precum şi redacţiei publicaţiei „Gazeta de Maramureş” din Baia Mare, pentru oportunitatea oferită de a cunoaşte această filă dramatică din istoria românilor din Arcul Intracarpatic. Această mărturisire zguduitoare a învăţătoarei Violeta Babiciu, relatată cu înţelepciunea specifică creştinului autentic, completează, în mod fericit, sursele documentare cunoscute, până în prezent, referitoare la „cei patru ani, cât patru veacuri”, aşa cum spunea, adesea, mitropolitul Nicolae Colan.
Totodată, această valoroasă pagină memorialistică constituie încă un argument convingător împotriva susţinătorilor întoarcerilor vremurilor apuse, separatismului, autonomiei pe criteriul etnic şi, mai nou, a cosuveranităţii acestor binecuvântate plaiuri din inima României.
Dr. Ioan LĂCĂTUŞU
