Prin cenuşa imperiilor: Reporter în „Ţara Fagilor”
„Stat suntem, nu şi Ţară!”, ţinea să precizeze, la intersecţia blândeţii cu tristeţea, distinsul academician Mihai Cimpoi, pe-atunci preşedinte al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova. Nu cu aceeaşi delicateţe, îi reproşasem faptul că moldovenii de dincolo de Prut se lamentează în exces, din vreme ce sunt, totuşi, stat.
Şi dacă Basarabia nu e ţară, doar stat, în schimb, Bucovina de nord (corect: nordul Bucovinei, fiind vorba de aceeaşi provincie românească!), nu este nici atât. Pământ străvechi românesc, „Ţara Fagilor” a suferit rapt după rapt, mereu despuiată şi violată de stăpâniri hulpave, criminale, ajunsă „Ţară pentru toţi/Pentru curve şi tâlhari şi hoţi”.
Ultima tâlhărire – ribbentropmolotovizarea, act odios, având în spate doidictatori paranoici, Hitler şi Stalin. Spre ruşinea noastră, mârşăvia a fost reomologată şi parafată şi de contemporani prin tratatul bilateral din 1997, un act de trădare naţională, fără să dea seama careva dintre netrebnicii momentului. Iar prin comparaţie, nu cotropitorii austrieci ai lui Bucov, de la care provincia îşi trage numele, au fost cei mai răi; ba chiar s-au străduit să civilizeze ţinutul, spre a-l putea asupri mai eficient. Urmaşii lor… ruşii au trecut la distrugerea în masă a bucovinenilor vrednici, prin crâncenul „pahod na Sibir”. Iar succesorii ruşilor, ucrainenii, au înăsprit jugul, în pofida abordărilor teoretice democratice, după ce au divorţat de Rusia. Destrămarea imperiului ruşilor, URSS după ultima încadrare, era momentul revenirii Bucovinei acasă. Nu s-a întâmplat.
Am trecut în mai multe rânduri graniţa cu Ucraina, în drum spre Cernăuţi, un oraş bine făcut, respirând rigoare şi seriozitate… nemţească. Am căutat urmele paşilor lui Eminescu şi ale lui Ştefan, tot mai ascunse, considerate duşmănoase pentru „naţmenii” ucraineni, cum îi definea însuşi Vladimir Ilici. Am străbătut itinerare ale suferinţei, reînviate şi din mărturisirile supravieţuitorilor exilului siberian sau ai masacrului de la Fântâna Albă. Competent şi sensibil ghidajul scriitorului Dumitru Covalciuc, om de litere şi de cuvânt din spiţa românilor patrioţi autentici, luptător netemător pentru ceea ce ştie că-i aparţine, pentru perpetuarea respiraţiei româneşti a „Ţării Fagilor”. „Nu ne-am mai văzut nicicând, dar parcă ne cunoaştem dintotdeauna!”erau cuvintele cu care Dumitru ne lua în primire dincolo de sârma ghimpată a frontierei nedrepte şi de mofturile „nacialnicilor” de pe hotar, ostaşi încrâncenaţi, nu tocmai bucuroşi de oaspeţi români. Şi mai profundă durerea „ardelenilor Moldovei”, aveam să ne convingem curând. Aici, demagogia, retorica patriotardă nu mai e funcţională. Oamenii ştiu exact ce vor şi ce nu vor, nu şi cum. Prin conjuncturi potrivnice, nicio casă de român nu a fost ocolită de doliu. Iar vremea fricii încă nu a apus. „Codiţele” lipite de noi, grupul de intelectuali mureşeni care le duceam cărţi în grafie latină, nu arme, le-am simţit pe tot parcursul itinerarului umanitar bucovinean, fără a renunţa la cântecele noastre patriotice pe la locurile de popas, în gospodăriile fraţilor din sate din preajma Cernăuţilor. În crucea nopţii, într-un sătuc mai izolat, în vreme ce ne îndreptam – tot cu cântec, dirijaţi de taragotul prietenului Ion Bândilă – spre locul de cazare, luminile caselor se stingeau instantaneu în faţa noastră. Bieţii creştini credeau că dau năvală din nou ruşii sau puhoiul tătarilor din noaptea neagră a istoriei. Tot într-un miez de noapte, erau smulşi din pat în urmă cu 50 de ani, dar nu cu cântec; cu ţipete şi bocete.
Va rezona mult timp în memoria celor prezenţi o seară memorabilă, petrecută în zorii dimineţii următoare, „în grădina lui Ion” din gospodăria frumoasă şi trainică a părinţilor fostului student Ion Vântu din Molniţa, ajuns preţuit actor şi regizor la Naţionalul târgumureşean. În jurul unei mese îmbelşugate, sub bolta pomilor ce-şi prefigurau rodul, s-au rotunjit idei, s-au rostit versuri şi cântece de suflet. A fost un schimb de experienţă util între gazdele generoase şi oaspeţi distinşi: protopopii Gheorghe Şincan şi Teodor Beldean, părintele Man din Ungheni, criticul literar Cornel Moraru, eruditul medic Mihai Ardelean, profesorii Rodica şi Carol Puia, „doamna română de matematică” Elena Lazăr, Dimitrie Poptămaş, „naşul” revistei „Ţara Fagilor”, tipărită la Tîrgu-Mureş şi trecută prin „vama cucului” dincolo, scriitorii Valentin Marica, Nicolae Băciuţ şi Marius Paşcan, actriţa Olga Bruja din Crasna, inginerul Costică Herişan, rapsodul Ion Bândilă şi tipograful Silviu Dohotaru, care îi înzestra cu matriţe pentru tipărituri în limba română.
În ciuda înstrăinării pământului, încă nu-i pierdut românul nici acolo. Acolo, la rădăcină, ţăranul judecă bine. Dar până când? Intră în scenă acelaşi rezoneur, Dumitru Covalciuc. Replica doare: „Totdeauna am spus că România, în ’40 şi ’44, ne-a cedat fără un foc de armă (…), nu s-a uitat înapoi să vadă ce puhoi sovietic vine cu tancuri, să facă bine să ne aibă de grijă!(…) Ne-au lăsat la voia soartei, am rezistat. Limba română o păstrăm frumos. Nu aveţi grijă, domnilor, ne aveţi dacă puteţi. Dacă nu puteţi, lăsaţi-ne-n voia soartei, că noi înc-o sută de ani n-om pierde limba. Da nu ştiu ce-a fi mai departe…”.
A putea înseamnă a vrea spune francezul. În 1997, conducătorii vremelnici ai României nu au vrut…
Cu prietenul Dumitru Covalciuc, Timpul nu a mai avut răbdare. Pleca pe ultimul drum, în urmă cu un an, ducându-şi „visul neîmplinit” într-o lume, poate, mai înţelegătoare, mai dreaptă.
Pe un alt luptător din linia întâi pentru cauză, prin scris şi prin acţiune, poetul Vasile Tărâţeanu, l-am cunoscut pe plaiurile mele natale, în tabăra tradiţională a „diasporenilor” noştri, Universitatea de Vară de la Izvoru Mureşului. Tema de dezbatere – aceeaşi, dar… nimic nou sub soare, din nefericire. În context, mult clamatul centenar al Marii Uniri din 1918 avea să fie comemorare, nu aniversare. „Ziua dojenirii buneilor noştri” o încadra în rama tristeţii o tânără basarabeancă migrată în Italia.
Ca să închei în notă mai destinsă jurnalul meu de peregrin însetat de locuri deosebite şi oameni care le sfinţesc, dublat de reporterul de serviciu, „atent la toţi şi la toate”, voi aminti pelerinajul prin locuri sfinte şi mai puţin sfinte prin Europa. Piloni de rezistenţă: Roma şi Lourdes. Trei zile în capitala „Cizmei”, după ce savurasem miracolul veneţian, m-au ajutat să-i cunosc inestimabilele vestigii, de la Pantheon sau Colosseum, la cea mai asaltată fântână din lume, Fontana di Trevi. M-am recules în faţa Columnei lui Traian, mi-am salutat înaintaşii veşniciţi în volutele de piatră ale măreţului monument. Am zăbovit îndelung în spaţiul comprimat al „statului în stat”, Vaticanul, perimetru sacru, integral, nu doar Basilica marelui Apostol, San Pietro. Sacru, dar neocolit de profan. În vreme ce admira Pieta, soţia a fost jefuită de acte, nerecuperate, cu toate eforturile carabinierilor care mişunau prin cetate şi o monitorizau. În fine, ni se mai cer şi sacrificii. Când era să uităm nefericitul incident, mi-a venit şi mie rândul la „ritual”. Nu în „Cetatea Eternă”, ci în Franţa, în „Oraşul Luminilor”. Şi nu într-o nenorocită de suburbie, ci tocmai în inima Parisului. Ieşind din metrou, în zona dintre Turnul Eiffel şi Domul Invalizilor, m-am trezit fără portmoneul cu acte şi bani. La intrare, le aveam. Borseta în care se aflau carte de identitate, legitimaţie de ziarist, card bancar devenise mult mai uşoară şi mai spaţioasă! M-am necăjit, dar nu am întors spatele nici palatului Versailles, nici Louvrului, sau Catedralei Notre Dame, unde m-am dus aţă după rapt, să mă rog. Degeaba. În continuarea itinerarului – Strassbourg, Viena, Budapesta – mi-au ieşit în cale impozantele catedrale, pe care nu le-am evitat, dar portmoneul nu a mai apărut. Apucase pe alte căi, îşi schimbase direcţia. Şi proprietarul. Din Grecia, cu un an înainte, cu toate crizele, îmi „repatriasem” portmoneul intact. Minus banii, dar nu jefuiţi; ofrandă benevolă la prosperitatea ţării cu peste 4.000 de insule şi insuliţe năpădite de turişti şi de… măslini.
Am uitat de necazul propriu la Viena, în Palatul Belvedere, incinta Diktatului de la Viena din august 1940, unde se parafa sfâşierea în bucăţi a României, prin înstrăinarea Transilvaniei, a Basarabiei şi a nordului Bucovinei. Şi răul are grade de comparaţie…
Mihai SUCIU
