Puteți susține ziarul Informația Harghitei și, implicit, această pagină de Internet
prin direcționarea către Fundația „Adevărul Harghitei”
a până la 3,5% din impozitul datorat.

Revizionismul unguresc – boală canceroasă, fără leac! (9) | Informația Harghitei - jurnal independent
sâmbătă , 20 aprilie 2024
Home » Opinii » Revizionismul unguresc – boală canceroasă, fără leac! (9)
Revizionismul unguresc – boală canceroasă, fără leac! (9)
Semnarea Tratatului de la Trianon

Revizionismul unguresc – boală canceroasă, fără leac! (9)

Chiar dacă şi-a mai schimbat, precum lupul părul, metodele folosite înainte şi în timpul Conferinţei de Pace, pentru revizionismul unguresc adevăratele „ţinte” au rămas aceleaşi. Cea mai importantă dintre acestea era aceea a refacerii „Ungariei Milenare”. Fiindcă revizioniştii unguri nu au renunţat nici un moment la ideea că aveau dreptul istoric asupra teritoriilor care se aflau în componenţa statelor succesoare Imperiului Austro-Ungar. Faptul că Ungaria a fost „ciuntită” samavolnic nu putea fi uitat şi nu se va uita niciodată!

Dându-şi, totuşi, seama că această dorinţă, aşa cum era ea gândită spre a fi realizată, începea să intre pe tărâmul utopicului, ungurii au schimbat, în cele din urmă, metodele, însă nu şi scopul de natură revizionistă, la care trebuia să se ajungă în final: refacerea hotarelor Ungariei Mari. Pe la mijlocul celui de-al treilea deceniu al secolului XX, Budapesta a început să fie preocupată tot mai mult de principiul autodeterminării popoarelor, la care s-au făcut referiri şi la Conferinţa de Pace. Numai că acest principiu, absolut just, era înţeles de Ungaria într-un mod propriu, anume că acesta i-ar fi dat dreptul să revendice teritoriile aflate între hotarele altor ţări, în care ungurii formau majoritatea populaţiei. Exprimându-şi această pretenţie, politicienii de la Budapesta intrau tot pe terenul unor idei fanteziste, imposibil de realizat, fără să atingă suveranitatea statelor succesoare Austro-Ungariei. De exemplu, în România, secuii – consideraţi a fi unguri, sau secui-unguri – formează o enclavă situată chiar în centrul ţării. Aşadar, imposibil de a se realiza o „lipire” la Ungaria, eventual doar prin „croirea” unui coridor, care ar fi rupt teritoriul Transilvaniei în două, aducând o gravă atingere integrităţii statului român.

Pentru transpunerea în practică a acestor idei, revizioniştii unguri au plănuit atingerea lor parcurgând mai multe etape. Prima era obţinerea unor autonomii etnice, care să fie sub ocrotirea Budapestei, ascultând şi executând ordinele venite de acolo. Iar aceste autonomii etnice trebuiau să militeze pentru obţinerea a cât mai multe drepturi pentru ungurii din autonomiile respective, fiindcă „cu cât vom obţine mai multe libertăţi, cu atât vom lucra mai intens, cu cât vom avea mai multe drepturi, cu atât vom fi mai periculoşi pentru statul român, căci nouă drepturi şi libertăţi de la români nu ne trebuie decât să le îndreptăm în contra lor!”. Cu alte cuvinte, ideea unui „revizionism unguresc moderat” era doar o minciună.

Noile dorinţe ale acestui „revizionism moderat” nu au avut însă câştig de cauză şi nu au fost aprobate la Liga Naţiunilor. Astfel, Ungaria, vrând, nevrând, a fost nevoită să stabilească relaţii diplomatice cu România (1921), ceea ce a însemnat, implicit, recunoaşterea hotarelor sale, aşa cum se aflau ele la încheierea acestor relaţii. Iar acest lucru însemna şi recunoaşterea actului Unirii din 1918. Însă revizionismul unguresc nu a încetat nici un moment, el continuând să sape mereu la temelia României Mari.

Ideile revizioniste privitoare la obţinerea autonomiilor etnice, lansate încă în perioada interbelică, au fost repuse pe tapet în perioada de după 1918, când au căpătat dimensiuni de-a dreptul periculoase pentru integritatea statului român. Este vorba despre „autonomia secuiască”, justificată prin „conştiinţa istorică a secuimii”, susţinută de doi poli: „pe de o parte, mitul descendenţei din hunii lui Attila, pe de alta, nostalgia unei autonomii trecută şi ea prin filtrul mitizării”. Despre primul „pol” nu avem ce discuta, fiindcă acesta a rămas până azi doar un mit nesusţinut de nici o dovadă reală. Cât priveşte „nostalgia unei autonomii trecute”, despre care „se nasc şiruri întregi de mituri şi de legende”, nu o au numai secuii, mai ales după nişte pahare de pălincă, ci o au, mai ales, cei ce nu au nici o legătură cu neamul secuiesc, dar sunt bântuiţi de „mitul” refacerii Ungariei Mari, sau măcar de crearea unei „mici Ungarii” în inima României. Aceasta nu poate fi alta decât „ţinutul secuiesc autonom”, în care „secuii şi-au păstrat caracterul nealterat de popor liber”. Atât de „liber” încât a fost total deznaţionalizat şi maghiarizat, astfel că secuii de astăzi au devenit unguri sadea.

Pentru a-şi justifica pretenţiile lor privitoare la autonomia secuiască, revizioniştii aduc în discuţie „tradiţia istorică” a scaunelor secuieşti şi săseşti din Transilvania, uitând că această „tradiţie secuiască” a fost împrumutată de la modelul scaunelor româneşti, lichidate de regatul maghiar odată cu acea odioasă „Unio Trium Nationum”, care i-a adus pe românii transilvăneni în situaţia de robi ai pământului. Însă a venit şi rândul lichidării scaunelor secuieşti şi săseşti, odată cu destrămarea obştilor şi apariţia diferenţierii sociale, începând din a doua jumătate a secolului XV. Această formă de organizare „structurată pe modele medievale, nu se mai putea moderniza”, astfel că, inevitabil, s-a ajuns „la procesul ireversibil de criză a autonomiei secuieşti şi săseşti”.

Acest proces este văzut de revizionismul unguresc „pe dos”, respectiv că nu realităţile social-istorice şi politice din Ungaria secolelor XVIII şi XIX au condus la procesul istoric al dispariţiei scaunelor secuieşti şi săseşti, ci România este vinovată de toate „nedreptăţile”. Fiindcă „în România Mare de după 1918 legalitatea a fost adesea încălcată. Nu s-a respectat ceea ce s-a promis la 1 Decembrie 1918, la Alba Iulia, dar nici măcar Constituţia din 1923”. Este însă clar pentru toată lumea că această propagandă revizionistă şi iredentistă nu urmăreşte doar obţinerea de drepturi, ci cu totul altceva, anume acele pretenţii ale revizionismului unguresc de a nu renunţa niciodată la ideea de a stăpâni din nou Transilvania. Acesta este sindromul perpetuu al Trianonului!

Ilie ŞANDRU

 

Comentarii:

comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.