O ceată mică, dar aleasă

mai 22, 2015 in Religie

Duminică, Biserica sărbătoreşte pomenirea unei cete mici de ucenici şi următori ai Săi şi ne aduce înaintea noastră numai trei sute optsprezece dintre roadele Sale dulci, înmiresmate şi nestricăcioase. O ceată mică, dar aleasă. Aceştia sunt cei treisute şi optsprezece Sfinţi Părinţi ai Primului Sinod Ecumenic, care s-a ţinut la Niceea, în anul 325, în timpul împăratului Constantin cel Mare, pentru apărarea, lămurirea şi întărirea Credinţei Ortodoxe.

La vremea aceea se arătaseră lupi îngrozitori (Fapte 20:29) sub chipul înşelător al păstorilor Bisericii, care din pricina vieţilor lor desfrânate nu au putut afla un loc pentru adevărul lui Hristos în lăuntrul lor, ci au lăsat credinţa deoparte, învăţându-i pe oameni desfrânarea pe care o trăiau ei.

De aceea, Duhul Sfânt i-a adus pe aceşti sfinţi ai lui Dumnezeu la un loc, la un Sinod, astfel încât adevăraţii învăţători ai lui Hristos să fie văzuţi ca împotrivitori ai minciunii; şi pentru ca să se vadă tăria celor care luptă pentru Hristos asupra celor care luptă împotriva Lui; pentru ca să se vadă roada adevărată, dulce a Pomului Celui bun care este Hristos, împotrivindu-se roadelor putregăite şi amare ale pomului celui rău. Precum stelele care licăresc pe cer îşi primesc lumina de la soare, tot aşa Sfinţii Părinţi au strălucit la Niceea, primind lumina de la Domnul Hristos şi Duhul Sfânt.

Aceştia erau bărbaţi purtători de Hristos, căci Hristos trăia şi strălucea în fiecare dintre ei. Aceştia erau mai mult sălăşluitori ai cerului decât ai pământului, mai mult ca îngerii decât oameni. Aceştia erau, întru adevăr, Biserică a Dumnezeului Celui viu, precum Dumnezeu a zis ca: „Voi locui în ei şi voi umbla în ei” (II Corinteni 6:16).

Nu este destul să pomenim doar pe trei dintre ei, pe cei pe care îi cunoaştem cel mai bine, ca să ne facem o idee despre felul cum erau ceilalţi trei sute cincisprezece: Sfântul nostru Părinte Nicolae, Sfântul Spiridon şi Sfântul Atanasie cel Mare? Mulţi dintre ei au venit înaintea Sinodului purtând pe trupurile lor rănile primite pentru Hristos: de exemplu, Sfântul Pafnutie îşi pierduse un ochi la locurile de suferinţă. Toţi străluceau cu o lumină lăuntrică, care venea de la Dumnezeu, şi în care adevărul era văzut şi ştiut. Ca următori ai lui Hristos care a fost răstignit, ei priveau suferinţele lor ca pe nimic, care le-au adus o neînfricare nemărginită şi de negrăit prin cuvânt, în apărarea adevărului. Prin cunoaşterea adevărului cea dată lor de la Dumnezeu şi prin neînfricarea lor în apărarea adevărului, aceşti Sfinţi Părinţi au dovedit netemeinicia şi au dat o lovitură ereziei lui Arie celui rău şi au alcătuit Crezul pe care îl ţinem şi îl mărturisim astăzi ca pe adevărul mântuirii lui Dumnezeu.

Preot prof. Vaşloban Claudiu-Pimen,

Parohia Joseni