„Maghiari noi” pentru „anya ország”

Participanţii din acest an la Tabăra de Vară de la Băile Tuşnad şi-au făcut şi acum de cap, ca de fiecare dată, fără a le păsa câtuşi de puţin de legile ţării, ori să se gândească la bunul simţ care ar fi trebuit să-i îndemne la un elementar respect faţă de poporul român şi de România. Iar autorităţile, ca de obicei, s-au făcut că nu văd, nici nu aud, că aşa s-au obişnuit, astfel că încă o dată România a fost într-o postură de sat fără câini, prin care se plimbă oricine fără băţ şi, mai mult, face ce doreşte. Asta în ciuda faptului că nu a trecut nici un an de când Traian Băsescu, aflat la Izvoru-Mureşului, cu ocazia Universităţii de Vară, tuna şi fulgera atât împotriva lui Tőkes László, cât şi împotriva acelor adunături de tot felul de indivizi lipsiţi de ruşine, care îşi fac de cap prin Transilvania.

Prezent la Băile Tuşnad, vicepremierul Ungariei, Semjen Zolt, nu a scăpat ocazia să-i informeze, cu aroganţa şi mândria nemeşească, că tocmai în aceste zile cel de-al 600.000-lea ungur care trăieşte în afara graniţelor Ungariei a devenit cetăţean maghiar, cu acte în regulă. Iar numărătoarea nu se va opri aici, fiindcă Budapesta vrea ca până la sfârşitul actualei legislaturi să se atingă cifra de un milion! Pentru aceasta Ungaria pune la bătaie suma de 21 de miliarde de forinţi, „o sumă fără precedent”, cum a ţinut să precizeze Semjen Zolt.

Cu alte cuvinte, fabrica de produs unguri continuă să funcţioneze fără încetare şi fără să obosească, schimbându-şi din mers tehnologia, pe care a adaptat-o la noile realităţi ale începutului de secol XXI. Intrarea ei în producţie s-a petrecut în urmă cu vreo două secole, în momentul în care vârfurile politice din Pusta Ungară şi-au dat seama că dacă nu încep repede producţia de unguri artificiali, „marele popor maghiar” care îşi revendică ca străbuni chiar pe protopărinţii biblici ai omenirii, Adam şi Eva, cei ce conversau cu Dumnezeu în limba maghiară!, ar fi dispărut, pur şi simplu, de pe harta politică a Europei! Nu în urma vreunei catastrofe, ci printr-un proces natural ce caracterizează popoarele cu o natalitate negativă, pe care ungurii au avut-o dintotdeauna.

Aşa s-a făcut că Budapesta a simţit nevoia imperioasă a creării unui organism de stat care să se ocupe direct de această problemă, spre a se înlătura pericolul ce plutea peste ungurime. Astfel a luat fiinţă la Budapesta Societatea Centrală de Maghiarizare a Numelui.Prin 1898, preşedintele acesteia, Telkes Simon, a scris un substanţial studiu intitulat „Cum să maghiarizăm numele de familie”, în care scria, între altele: „Aşa cum, prin botez, creştinul devine membru al comunităţii creştine, tot aşa prin maghiarizarea numelui de familie, prin botez naţional, cel cu nume străin este primit în societatea maghiară, în rândul adevăraţilor fii ai naţiunii. (…) Maghiarizarea numelui având, prin urmare, un mare rol etic în consolidarea şi unificarea naţiunii noastre. (…) Maghiarizarea este un jurământ de credinţă, o angajare patriotică”.

Iar Telkes Simon nu s-a înşelat, fiindcă prin această politică de stat, de maghiarizare forţată, adică prin acel „botez naţional”, nu au fost deloc puţini cei care, în cele din urmă, au devenit unguri sadea, mulţi chiar fără voia lor, fiindcă politica de maghiarizare, respectiv acea „fabrică” a cărei producţie au fost – şi au rămas – ungurii artificiali, nu s-a oprit nici o clipă. Atunci, prin maghiarizarea numelor de familii, dar şi a celor de botez. Nu a contat, toţi cei care, într-un fel sau altul, au intrat în contact cu ungurii, mai ales în perioada „Ungariei istorice”, indiferent că au fost nemţi, slovaci, români, sârbi, sloveni, cehi etc. au devenit unguri. Că doar nu degeaba Eminescu, dovedindu-se a fi un foarte bun cunoscător al realităţii din statul maghiar din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, scrie că ungurii sunt în stare să maghiarizeze nu numai indivizii, ci şi pietrele!

Aşa s-a ajuns ca în Ardeal procesul de maghiarizare să nu înceteze nici în zilele noastre. Ce să mai facă bieţii români din aşa-zisa „secuime”, uitaţi complet de politicienii de azi ai României? Ei nu mai au nici o şansă, fiindcă le lipsesc principalele instituţii care le-ar mai putea ţine trează conştiinţa naţională. De ce să ne mai mirăm că, intrând într-un dialog cu un cetăţean oarecare din „secuime”, acesta ne-ar spune: „En román vogyak, csak nem tutok románul” (Eu sunt român, dar nu mai ştiu româneşte!).

De ce? Ne răspunde dr. Maria Cobianu-Băcanu: „În comuna Plăieşii de Jos trăiesc 200 de români. Toţi vorbesc limba maghiară. Cei mai mulţi au făcut şcoala în limba maghiară. Românii vorbesc mai rău limba română decât unii maghiari din sat. Românii din sat nu mai ştiu româneşte, doar unii dintre ei s-au declarat români şi simt româneşte”. Aşa i-a declarat tânăra Tünde, cu care a înfiripat greu o discuţie în limba română. La întrebarea: dacă în viitor copiii tinerilor de azi vor mai fi români?, Tünde i-a răspuns că nu ştie dacă în viitor copiii tinerilor români de azi vor mai fi români!

Într-un alt sat, tot din „secuime”, în Făgeţel, părintele Bucur slujeşte de mulţi ani. Pe acea vreme biserica era plină ochi de creştini, români ortodocşi, duminică de duminică, sau la sărbători. Acum biserica este goală, fiindcă au rămas doar vreo câţiva bătrâni. A rămas doar păstorul, oile s-au împrăştiat. „Au plecat fiind presaţi să plece, căci aici nu mai aveau nici un drept, nici un cuvânt de spus, lăsaţi în izolare, fără nici un ajutor”, spune părintele. Acum slujeşte pentru… nimeni! Şi se gândeşte, cu glas tare, că în urmă cu mai mulţi ani biserica era plină ochi de credincioşi. Biserică mare, de zid, biserică încăpătoare, biserică românească, într-un sat românesc! Cădelniţând, se opreşte părintele Bucur din când în când şi priveşte peste… nimeni. Şi totuşi i se pare că îi vede pe toţi cei care au fost şi nu mai sunt. „Pre voi pe toţi, dreptmăritorilor creştini, să vă pomenească Dumnezeu în împărăţia Sa!… Binecuvântată este Împărăţia Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh”! Şi tot dumnealui răspunde: Amin!

Părintele Bucur este însă hotărât să rămână la Făgeţel„până când va pleca ultimul român”. Dorinţa i-a fost întărită de ÎPS Ioan, Arhiepiscopul Covasnei şi Harghitei: „Copile, de-acum rămâi acolo ca să-i petreci pe ultimii români spe rai”!

Acum „tehnologia” de fabricare a ungurilor artificiali s-a mai schimbat, s-a modernizat, şi-a diversificat „producţia”, fiindcă la vechea „tehnologie”, aceea a politicii dure de deznaţionalizare forţată, începând cu schimbarea numelui, prin acel „botez naţional”, s-a mai adăugat şi cea de înscriere în rândurile ungurimii pe bază de cerere şi de listă, pentru ungurii din afara graniţelor Ungariei. Tentaţia este mare, fiindcă Budapesta nu aşteaptă cu mâinile în sân, cum se spune, ci desfăşoară o propagandă susţinută, fiind dispusă să pună la bătaie sume uriaşe pentru a-şi atinge scopul.

Este însă regretabil că între cei ce doresc să devină cetăţeni maghiari, cu acte în regulă, sunt şi destui români, atraşi de mirajul unei îmbogăţiri rapide, într-o ţară în care – cred ei! – curge numai miere şi lapte. Mulţi dintre aceştia nu ştiu însă că totul este o iluzie deşartă, fiindcă în Ungaria niciodată nu au fost alţi bogaţi decât grofii şi conţii, nemeşia ungurească, trufaşă şi mândră, care de când se ştiu ne-au privit cu dispreţ, socotindu-ne un „popor pribeag, fără patrie, popor de păstori nomazi, care a invadat vechile pământuri maghiare”! Iar cei care se vând pentru un pumn de linte, sunt mai degrabă români dintre aceia aduşi pe aceste meleaguri de vânturile potrivnice ale istoriei. Ei nu au de unde şti istoria însângerată a acestui popor, care şi-a apărat cu dârzenie şi cu sânge libertatea, iar Patria pentru cei care s-au jertfit pe altarul ei, patria nu a însemnat „ubi bene, ubi patria”, ci pământul moştenit de la moşi-strămoşi, apărat cu jertfe, având mereu în minte şi în inimă convingerea că „trebuie să murim, sau să învingem”!

Ilie ŞANDRU

Comentarii:

comentarii