Puteți susține ziarul Informația Harghitei și, implicit, această pagină de Internet
prin direcționarea către Fundația „Adevărul Harghitei”
a până la 3,5% din impozitul datorat.

Harghiteni cu care ne mândrim. Astăzi: Pavel Bartoş | Informația Harghitei - jurnal independent
vineri , 29 martie 2024
Home » Cultură » Harghiteni cu care ne mândrim. Astăzi: Pavel Bartoş
Harghiteni cu care ne mândrim. Astăzi: Pavel Bartoş

Harghiteni cu care ne mândrim. Astăzi: Pavel Bartoş

S-a născut într-o zi de iarnă a anului 1975, în Miercurea Ciuc. A terminat un liceu cu profil teoretic, dar a ajuns să urmeze Facultatea de Teatru. A apărut atât pe scenele teatrelor din ţară, cât şi pe ecranele televizoarelor sau ale cinematografelor, având ocazia să joace alături de toţi marii actori ai României. În urma unei colaborări cu televiziunea PRO TV, producătorii de acolo i-au propus să încerce şi rolul de prezentator al unor emisiuni. Şi aşa a ajuns ca lumea să-l identifice pe Pavel Bartoş cu cele două emisiuni: Românii au talent, respectiv Vocea României.

– Atunci când ai terminat la „Goga”, actualul Colegiu Naţional se numea Liceu Teoretic. Cum ai ajuns ca dintr-un liceu cu filieră teoretică să alegi teatrul?

Marele meu avantaj a fost că în acest liceu teoretic exista şi o secţie de filologie-istorie, aşa că am urmat clasele a XI-a şi a XII-a la această secţie a Colegiului „Octavian Goga” din Miercurea Ciuc, făcând astfel o trecere radicală de la mecanică, pe care am studiat-o în clasele a IX-a şi a X-a la Liceul „Johannes Kájoni”.

– Îţi mai aduci aminte de debutul în actorie? Cum a fost? Ai avut emoţii când ai urcat pentru prima dată pe scenă?

Da, am avut emoţii, dar, culmea, mă simţeam foarte bine. Erau emoţii constructive, abia aşteptam să mă arăt publicului. N-am avut niciodată acel trac de scenă, pe care unii îl mai au. De aceea îmi plac foarte mult premierele, acea primă întâlnire dintre mine şi spectator.

Colaborarea cu PRO TV: de la Păcatele Evei la Românii au talent

– Multă lume te cunoaşte în urma celor două emisiuni de la PRO TV – Românii au talent şi Vocea României. Povesteşte-ne puţin despre colaborarea cu postul de televiziune, cum a început şi cum ai ajuns să fii prezentator la cele două emisiuni…

Colaborarea a început prin anul 2003, cu serialul Căsătorie de probă, în care am jucat alături de Alexandru Papadopol. Au urmat serialele celebre din acea perioadă: Numai iubirea, Păcatele Evei, Iubire ca-n filme, Îngeraşii, State şi Flacăra – Vacanţă la Nisa, Moştenirea, Aniela, dar şi filmul artistic HoHoHo, proiecte în care am avut marea bucurie de a juca cu toţi marii actori ai României, cum ar fi Sebastian Papaiani, Maia Morgenstern, Marin Moraru, Gheorghe Dinică şi mulţi, mulţi alţii. Iar mai apoi, producătorii de la PRO TV au descoperit că aş putea fi şi un bun prezentator. Şi au avut curajul să mă „arunce” în aceste minunate două poveşti: Românii au talent şi Vocea României. Mă bucur şi acum că ambele au un succes extraordinar şi bucură atâta lume, fiind chiar la sezonul 9.

– De mai mulţi ani se spune, dar se şi simte, că divertismentul din România a scăzut foarte mult calitativ. Ce crezi că ar trebui făcut sau cum crezi că s-ar putea ca pe ecrane şi în alte spaţii să ajungă mai mult divertisment de calitate (indiferent că vorbim de talk-show-uri, de emisiuni sau de muzică) şi să nu se mai găsească scuza „asta doreşte publicul”…

În primul rând, telespectatorul are o mare armă în mână, şi anume telecomanda. Dacă nu-i place ceva, poate să mute pe alt program sau să nu se uite. Şi astfel amendează lucrul care nu-i place. Bineînţeles că este şi datoria noastră, a celor din faţa camerelor, să oferim lucruri de calitate, ca el, telespectatorul, să poată opta. Şi tocmai de aceea mă bucur că sunt în postura privilegiată de a le oferi oamenilor două produse premium: Vocea României şi Românii au talent.

„Teatrul este marea mea iubire. Datorită teatrului am dat la facultate. (…) Evoluţia mea artistică vine din teatru. (…) În teatru sunt pus în faţa unor roluri diverse”

 – Ai jucat atât pe scena teatrelor, cât şi în filme, dar activezi şi în televiziune. Dintre cele trei, de care eşti mai atras, unde îţi place mai mult, unde te simţi mai în largul tău? Şi de ce?

Teatrul este marea mea iubire, datorită teatrului am dat la facultate, am terminat această facultate şi am ajuns să joc în locuri precum Teatrul Naţional din Cluj, Teatrul de Păpuşi Puck din Cluj, Teatrul de Nord Satu Mare, Teatrul Naţional din Timişoara, Teatrul Maghiar Timişoara, Opera Naţională Timişoara, Opera Naţională Bucureşti şi în teatrul care-mi este atât de drag, Odeon. Şi tot datorită teatrului am ajuns omul de televiziune care sunt astăzi.

Teatrul este pentru mine marea provocare. Consider că evoluţia mea artistică vine de acolo. În teatru sunt pus în faţa unor roluri diverse, a unui public care este de fiecare dată altfel şi altul. Emoţia pe care o trăiesc pe scenă, în directă legătură cu sala de spectatori, este unică şi extraordinară. Acolo nu ai şansa unei duble sau a unei repetiţii, totul se întâmplă atunci şi acolo. Dar îmi place enorm de mult şi ceea ce fac în televiziune, acolo unde am parte de oameni extraordinari, formate senzaţionale şi sunt sigur că acest lucru mă completează, mă echilibrează şi mă împlineşte profesional.

– Aproape inevitabil, atunci când vorbeşti cu un muzician îl întrebi de influenţele luate de la alte formaţii sau alţi muzicieni. Tu ai avut un actor preferat (ca un model) care te-a influenţat în carieră? Alături de ce actor, român sau străin, ţi-ar plăcea să joci pe o scenă sau într-un film?

Actorul meu preferat este Charlie Chaplin. Fără să vrei, un astfel de model te influenţează şi din simplul fapt că îţi doreşti să fii ca el. Că nu vei ajunge, asta e altă mâncare de peşte, dar măcar îţi doreşti.

Mi-ar plăcea foarte tare să joc alături de Dustin Hoffman şi de Monica Belluci. Şi dintre actorii români, mi-aş dori enorm de mult să mai joc alături de Marcel Iureş, Adriana Trandafir, Carmen Tănase şi Marian Râlea.

Toţi râdeau de el că voia să dea la Teatru, aşa că i-a minţit pe toţi că va merge la Drept

– Mai mult ca sigur, de-a lungul carierei (indiferent că vorbim de cea de actor în teatru sau filme ori de cea de prezentator) ai trecut prin situaţii inedite. Povesteşte-ne o întâmplare care ţi-a rămas în minte multă vreme…

Am mai spus-o, cred, dar o repet cu drag. Poate unul dintre cele mai importante momente din cariera mea a fost când am dat la facultatea de teatru. Atunci, în 1993, erau puţine locuri, eram cam 15 candidaţi pe un loc. Eu proveneam dintr-un orăşel mic şi tuturor celor care mă întrebau unde vreau să dau, când le spuneam la teatru, râdeau de mine şi nu-mi dădea nimeni nici o şansă. Singura care credea cu adevărat în mine a fost diriginta mea din clasele a XI-a şi a XII-a, Maria Grecu. Şi atunci m-am hotărât să le spun tuturor că o să dau la Drept. Din acel moment nimeni nu a mai avut nici o treabă şi astfel m-am putut gândi liniştit la admitere. Inclusiv mamei mele i-am spus că dau la Drept. Ţin minte că atunci când am anunţat-o că am intrat la Teatru, în loc să mă bucur de această realizare, mă gândeam cum să-i spun că nu am intrat la Drept. Când mi-am făcut curaj şi i-am spus, a fost bucuroasă, însă a trebuit să completez că e o mică problemă, că nu este vorba despre facultatea despre care ştia, ci despre teatru. A urmat o pauză de câteva minute şi a zis… „Nu-i nimic, e tot facultate”. Ea se bucura cel mai mult că mă duc la facultate.

Bineînţeles că un alt moment important tot de începuturile mele se leagă. Când m-am înscris la facultatea de teatru nu ştiam cu ce se mănâncă asta, nu ştiam ce reprezintă un repertoriu, ce e o poezie de forţă, şi atunci, efectiv, am copiat tot repertoriul de la un coleg. Ştiu că la poezie lirică am trecut Floare albastră, de Mihai Eminescu, pentru că învăţasem patru strofe din ea pentru Bac. În prima zi de examen, după ce am spus eu ce ştiam, unul dintre examinatori m-a rugat să spun şi Floare albastră, iar eu în clipa aia mi-am dat seama că nu ştiu decât cele patru strofe şi mă întrebam ce o să fac după. Eram încărcat, trăiam totul foarte intens, plângeam, şi înainte cu două cuvinte să termin poezia, profesorul m-a oprit şi mi-a zis: „Bine, foarte bine, felicitări!”. Şi atunci am plecat fericit din sală şi am crezut că am scăpat. A doua zi, după proba de dans, acelaşi profesor m-a rugat să mai spun poezia încă o dată, pentru că i-a plăcut foarte mult. Iar eu am reînceput cu aceeaşi încărcătură, numai că acum nu m-a mai oprit şi bineînţeles că am ajuns la final şi nu ştiam ce să fac. Atunci am început să tuşesc şi am intrat într-o criză de tuse, lucru care i-a făcut să mă oprească şi mi-au zis că pot să plec. Primul lucru pe care l-am făcut când am ajuns acasă a fost să învăţ Floare albastră. Bineînţeles că nu mi-a mai cerut nimeni să o recit, dar eu o ştiu şi acum.

De-a lungul carierei mele mi s-au întâmplat multe, de la uitat textul, până la dărâmatul scenei, dar lucrurile de la început m-au marcat cel mai tare. Mă gândesc cât de uşor puteam să clachez şi astfel nu aş mai fi ajuns să fiu student la teatru.

Iarăşi un lucru foarte drag mie e că am parte de un spectacol la Teatrul Odeon, Gaiţele, a cărui premieră a avut loc în 2003, şi astăzi se joacă cu casa închisă. Şi, glumind zic, am intrat în acest spectacol burlac, acum sunt tată a trei fetiţe şi sigur voi ieşi din acest spectacol socru mic, dacă nu, cine ştie, bunic.

– Care a fost cel mai frumos moment al carierei tale?

Fiecare spectacol pe care l-am făcut e un moment frumos al carierei mele. Fiecare show de Românii au talent sau de Vocea României e un moment frumos al carierei mele. Dar poate momentul care pe mine m-a marcat cel mai mult şi care mi-a dat aripi a fost câştigarea marelui premiu al Galei tânărului actor, Costineşti, 1999, moment care m-a ajutat să am foarte multă încredere în mine. De atunci am spus că dacă-mi pun ceva în minte, pot să-l realizez.

– Ai vreun regret?

Regretul meu cel mai mare este că tatăl meu nu a apucat să mă vadă jucând pe scenă, deoarece l-am pierdut când aveam 16 ani. Dar ştiu că de acolo, de Sus, e mândru de mine şi se bucură pentru toate realizările mele.

Tot timpul când revin în Miercurea Ciuc e acel sentiment de acasă

– Ce a reprezentat pentru tine perioada cât ai stat în Miercurea Ciuc?

Totul. Au fost primii mei ani, copilăria mea, prietenii mei, acolo am dobândit cei 7 ani de acasă, cei 12 ani de şcoală. Şi îmi dau seama acum, tată fiind, cât de importanţi au fost profesorii mei şi ce norocos am fost că am avut nişte profesori extraordinari, începând cu învăţătoarea mea din clasele I-IV, Anton Victoria, care a însemnat enorm pentru mine, şi terminând cu diriginta mea din clasele a XI-a – a XII-a, Maria Grecu, de la Colegiul „Octavian Goga”.

Anul acesta am sărbătorit 25 de ani de la terminarea liceului şi îmi dau seama ce prieteni extraordinari am încă din copilărie. Aşa că, pentru mine, Miercurea Ciuc chiar înseamnă totul. Acolo m-am format ca om, asta chiar înseamnă mult.

– Ai mai păstrat legătura cu cineva din vechii prieteni din Miercurea Ciuc? Cum e revederea cu vechii colegi ciucani? Cum trăieşti momentul când revii în oraşul natal?

Aşa cum spuneam, anul acesta am avut şi întâlnirea de 25 de ani de la terminarea liceului. Tot timpul când revin acolo e un fel de acasă, e acel sentiment de acasă, mă încarc cu multă energie pozitivă, îmi face bine să mă întâlnesc cu prietenii mei. Şi cel mai mult mă bucur că şi copiilor mei le place foarte tare Miercurea Ciuc.

Consemnare de LIVIU CÂMPEAN

Comentarii:

comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.