Ziua Culturii Naţionale: Eminescu, emblemă a spiritualităţii române | Informația Harghitei - jurnal independent
joi , 14 noiembrie 2019
Home » Cultură » Ziua Culturii Naţionale: Eminescu, emblemă a spiritualităţii române
Ziua Culturii Naţionale: Eminescu, emblemă a spiritualităţii române

Ziua Culturii Naţionale: Eminescu, emblemă a spiritualităţii române

O mare cultură se clădeşte prin vocaţie. Acest lucru înseamnă să comunici incomunicabilul într-un fel riguros, să-ţi aţinteşti privirea către modele. Cultura e alcătuită din solidarităţi împletite în preajma valorilor, iar valorile sunt structurate prin convingeri. Să ne ferim a face cultură după grafic ori agendă, pentru că ar însemna a confecţiona o cultură manipulată, şi-am intra în jocul imitaţiei şi-al neadevărurilor.

Mircea Eliade considera că o cultură se defineşte prin empatie, nu prin critică, cultura însemnând experienţă pe cont propriu, iar baza ei fiind mai curând religioasă decât etnică.

O cultură rămâne sănătoasă când oferă şi primeşte, asimilează sau inspiră. Momentul nefericit, de alarmă, am spune e, când ignoră, dispreţuieşte sau îşi arogă unicitatea şi valoarea supremă. Modestia şi moderaţia sunt trăsăturile viabile ale unei culturi naţionale.

Sărbătorită la 15 ianuarie, la aniversarea zilei de naştere a lui Mihai Eminescu, Ziua Culturii Naţionale este celebrată din anul 2011. Potrivit iniţiatorilor, membrii Academiei Române, alegerea datei de naştere a lui Mihai Eminescu este legată de faptul că „românii văd în el un poet reprezentativ pentru spiritualitatea şi forţa lor de creaţie”. Este discutabilă problema de ce această „asociere” nu s-a făcut cu ani în urmă, încă din 1990. Premisele şi motivele le aveam. Ne stau mărturie documentele vremii. Vom pomeni pentru început „portretul” poetului făcut de Titu Maiorescu în iunie 1889, la câteva zile după ce acesta se aşezase pentru totdeauna „sub teiul sfânt”. El i-a stat în preajmă aproape două decenii (1870-1889) şi l-a cunoscut în toate ipostazele. Titu Maiorescu a fost acela care a oferit Academiei Române în 1902 lada de zestre cu manuscrisele poetului. Putem discuta pe marginea „colaborării” la „Junimea”… Eminescologii s-au întrebat de-a lungul anilor: Ce s-ar fi ales de această Societate dacă nu venea Eminescu? Maiorescu a fost întemeietorul acesteia, dar Eminescu a devenit constructorul ei. Aici îi vom întâlni pe Slavici şi Caragiale, apoi la insistenţele lui Eminescu vine şi prietenul poetului, Creangă. Astăzi ne-ar putea mira faptul că Titu Maiorescu, cel care avea să-l numească pe Eminescu „omul timpului modern”, n-a putut înţelege că forţa demiurgică a lui Eminescu era în faţa hârtiei albe şi nu la catedră cum şi-ar fi dorit-o acesta. Printre cei care l-au apreciat şi l-au omagiat se numără G. Călinescu, care l-a numit „poetul nepereche”, Petre Ţuţea îl vedea ca pe „românul absolut”, iar Constantin Noica – „omul deplin al culturii româneşti”. Să-l mai amintim pe Mircea Eliade, care în iunie 1949, în exil, spune: „Cât timp mai există undeva în lume un singur exemplar din poeziile lui Eminescu, identitatea noastră ca neam este salvată”. Nicolae Iorga afirma despre genialul poet că este „expresivitatea integrală a spiritualităţii româneşti”.

Eminescologia românească timp de un secol a fost un fenomen de creştere, de coagulare, de cristalizare. Un eveniment măreţ a avut loc în ultimii ani: tipărirea „Caietelor” Eminescu, proiect al lui Constantin Noica, finalizat de Eugen Simion la Academia Română.

Din anul 2016, cititorii din ţara noastră sunt în posesia unui amplu studiu dedicat poetului român „Eminescu sau despre absolut”, publicat iniţial în 1963, în limba italiană. Autoarea este Rosa Del Conte (1907-2011), un nume cu rezonanţe aproape simbolice în eminescologie. Vestita profesoară universitară din Roma a fost unul dintre cercetătorii, traducătorii şi promotorii cei mai însemnaţi ai operei lui Eminescu în străinătate.

Eminescu a fost un model în tot ceea ce îl înconjura, descifrând tainele naturii şi ale omului, acordând o însemnătate primordială vieţii spirituale, privind spre trecut ca temelie a înţelegerii, l-a interesat timpul trăit de el şi n-a uitat problemele viitorului. Ca poet, a fost şi este elogiat pentru nemuritoarele sale versuri, din păcate, activităţii sale de ziarist, comentator la „Timpul”, latură importantă a vieţii şi faptei sale, nu i s-a dat însemnătatea cuvenită. Trebuie să recunoaştem că şi în această privinţă a fost un etalon pentru vremea sa, şi va rămâne generaţiilor viitoare. Moştenirea lăsată de Eminescu este enormă. Frumuseţea limbii româneşti, profunzimea gândirii, dragostea de patrie, de trecutul şi de tradiţiile poporului român, toate se regăsesc în opera lui poetică, de proză şi de publicistică, tipărită şi în manuscrisele rămase.

Îmi permit în final un colaj de idei pe marginea unei recente documentaţii privind „omul” Eminescu. Din nişte surse botoşănene aveam să aflu că ceea ce impresiona cu adevărat la poet era vocea sa. Eminescu avea o voce blândă, calină şi un zâmbet liniştitor, molipsitor. În ciuda tonului de revoltă din poezia sa, era un om foarte blând, degajând multă căldură în jurul său. Cânta frumos, de multe ori îi acompania pe lăutari la câte un chef, dar şi rudele îl rugau să le cânte, spun cei care l-au cunoscut. Piesa-i favorită a fost „Barbu Lăutaru” şi o doină (nu se ştie însă care). Am reţinut că Eminescu era un personaj cu un umor fin. Era cunoscut ca fiind un patriot adevărat. Aşa ne explicăm că avea un salut personalizat. Cu oricine se întâlnea îl saluta cu „Trăiască naţia!”. Acest salut al său stârnea de obicei simpatie. Prietenii, când îl zăreau, obişnuiau să i-o ia înainte şi îi spuneau ei „Trăiască naţia!”. El răspundea atunci răspicat „Sus cu dânsa!”. Din presa vremii, cercetătorii au reţinut mărturii ale contemporanilor poetului, aflând că Eminescu impresiona la prima vedere, avea o charismă extraordinară şi un fizic plăcut. Din aceste agreabile şi luminoase „amintiri” reiese, dincolo de amabilitatea şi de glasul său plăcut se pare, că după vârsta de 25 de ani, poetul a „început să se confrunte cu proprii demoni”. Preiau din relatările unor medici psihiatri constatarea că focul creaţiei, viaţa de multe ori precară pe care o ducea, tulburările sufleteşti au făcut ca poetul să capete o tulburare psihică gravă: sindrom maniaco-depresiv. „Era trist, era adâncit în tristeţe. Creaţia lui poetică se desfăşura în episoadele lui depresive. Când avea starea tristeţii – atunci reuşea să se descarce cel mai bine în literatură”. Se pare că avea şi perioade când se însingura, nu comunica.

După acest pasaj îmi vine să mă întreb: Este poezia o mirare pe care o lăsăm să vină spre noi, ca o surpriză? Pictorul se uită la ceea ce a făcut şi zice: „trebuie ceva acolo!”.

Poetul ce-ar putea spune? „Neînţeles rămâne gândul/Ce-ţi străbate cânturile,/Zboară vecinic, îngânându-l,/Valurile, vânturile…” (Mihai Eminescu).

Nichita Stănescu are aceste vorbe despre „plânsul” lui Eminescu: „El ne-a exprimat plânsul unei idei abstracte şi ne-a scris mersul pe ape”.

Şi la acest ceas aniversar avem aceeaşi nobilă povaţă: să continuăm a-i citi cu dragoste şi râvnă „Măiastra-i Carte” plină de învăţătură, meditaţie, frumuseţe şi amor.

Nicolae BUCUR

Comentarii:

comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.