Puteți susține ziarul Informația Harghitei și, implicit, această pagină de Internet
prin direcționarea către Fundația „Adevărul Harghitei”
a până la 3,5% din impozitul datorat.

Vasile Lechinţan. Ultimul interviuUngurii veniţi din România neocupată să-l primească pe Horthy au fost abandonaţi după festivităţi. Erau imediat ridicaţi şi închişi dacă spuneau la necaz că „Era mai bine în timpul României Mari” | Informația Harghitei - jurnal independent
vineri , 29 martie 2024
Home » (Inter)Național »
Vasile Lechinţan. Ultimul interviu
Ungurii veniţi din România neocupată să-l primească pe Horthy au fost abandonaţi după festivităţi. Erau imediat ridicaţi şi închişi dacă spuneau la necaz că „Era mai bine în timpul României Mari”
<h5><i>Vasile Lechinţan. Ultimul interviu</i></h5>Ungurii veniţi din România neocupată să-l primească pe Horthy au fost abandonaţi după festivităţi. Erau imediat ridicaţi şi închişi dacă spuneau la necaz că „Era mai bine în timpul României Mari”

Vasile Lechinţan. Ultimul interviu
Ungurii veniţi din România neocupată să-l primească pe Horthy au fost abandonaţi după festivităţi. Erau imediat ridicaţi şi închişi dacă spuneau la necaz că „Era mai bine în timpul României Mari”

  • 1940: Jurnalul primelor zile de ocupaţie fascisto-ungară a Clujului (II)

– Cum se poate transforma pământul, orice pământ, într-unul „curat unguresc”?

– Păi numai cu sânge, doar că astfel pământul nu mai poate fi „pur”, ci îngreunat de păcate capitale. La înmormântarea fratelui său, autorul Jurnalului „Din faptele Ungurilor. Câteva aspecte din faptele de arme ale năvălitorilor în vara anului 1940. (Extras din Jurnalul unui martor)”, profesorul Ion Vălean, află fapte comise foarte recent de ocupant în judeţul Sălaj şi în comuna natală: «Aici, la popa, după ce ofiţerii au beut, şi-au spus peripeţiile ocupaţiei, bravurile făcute, ca şi cum ar fi săvârşit cine ştie ce fapte de arme. Unul, care era căpitan, a povestit execuţia ţăranilor din comuna Trăsnea, Sălaj. El a participat personal, şi a supraveghiat execuţiile. Era foarte supărat că un general l-a împiedicat să execute şi pe cei luaţi la marginea satului, tocmai în momentul când punea mitraliera şi astfel au scăpat cu viaţă „trădătorii şi laşii de valahi”». Referindu-se la zona în care se afla (Căpâlna) şi îmbunat oarecum de pălinca pe care tocmai o consuma, criminalul de la Trăznea zice, conform Jurnalului: «Noroc că valahii de pe aici să poartă mai bine, şi noroc că ei vin, nu cu răsboiu, ci cu pace, căci altfel nu ar rămânea nici sămânţă de valah. Dar să nu dea Bunul Dumnezău să se retragă ei, căci pe unde vor trece ei, nu va mai rămâne decât scrum şi cenuşe. La observaţiile preotesei, să vezi o aşa mare ispravă ar lăsa ţara goală şi ce folos ar avea de ea, ofiţerii au spus tocmai această curăţire le trebuie, pentru că numai aşa vor putea în scurt timp să prefacă pământul în curat unguresc şi că în locul trădătorilor valahi vor aduce nobila viţă (a nemes magyar sarj) şi o vor planta pe „plaiurile răpite în mod murdar de către păstorii valahi vagabonzi”».

– Cum stau lucrurile cu „pacea ungurească”? Imitau intelectualii maghiari, măcar în expresie, vestita Pax Romana?

– Nici vorbă. Pax Romana era un mod stabil de organizare socială şi de ordine internaţională, un concept politic, pe când sintagma numită era doar o frază. De fapt, în secvenţa următoare din Jurnalul profesorului Ioan Văleanu se dezvăluie adevărata faţă a ideilor propagandei fasciste ungare despre obţinerea prin rapt a nordului Transilvaniei, despre sfâşierea României, totul aflându-se în discursul unui intelectual, oficial al statului ungar în calitate de comisar pentru învăţământ al guvernului de la Budapesta, venit să preia serviciul de învăţământ din Cluj, discurs rostit la preluarea Şcolii Normale de Învăţători, care spune că: „Noi vrem pacea şi vrem pretinia României, dar o pace dreaptă ungurească…”. Apoi arată că ei, ungurii, au venit să refacă „cultura maghiară pângărită”, să facă „dreptate maghiarimii care a fost, timp de 20 de ani, scoasă din drepturile ei, pângărită şi sărăcită”. Aici trebuie menţionat că se păstrează la Arhivele Naţionale Cluj numeroase mărturii ale multor locuitori maghiari din Ardealul neocupat, inclusiv grofi şi baroni, care au declarat în 1941 că timp de 22 de ani statul român i-a lăsat în toate drepturile lor economice, culturale, religioase, sociale. Oficialul maghiar afişează apoi ideea de bază a revizioniştilor, care se vântură şi astăzi cu nonşalanţă: „Am venit să punem în aplicare ideia Sfântului Ştefan…” şi că ideea nu se poate aplica „Până ce maghiarimea de aici nu va fi restabilită în posesiunea ei materială şi culturală, până ce terenul cultural şi numeric nu va fi recucerit…”. Deci până ce nu vor recâştiga privilegiile medievale şi supremaţia numerică. Mai departe, vorbitorul afirmă că „Avem o mare sarcină, de care trebuie să fim adânc pătrunşi, şi dv. şi noi, cari am fost încredinţaţi cu aducerea la împlinire a comandamentelor naţionale. Dl. Ministru preşedinte, excelenţa sa, Gróf Teleki ne-a convocat alaltăieri şi ne-a spus ce avem de făcut şi cum să procedăm atunci când suntem trimişi în înaltă misiune în teritoriul eliberat al scumpului nostru Ardeal. (…) Înainte de toate vom da ordine de represalii pentru toate atrocităţile fără seamăn aplicate ungurilor de acolo de autorităţile româneşti. Vom expulza şi noi, pentru un muncitor de fabrică ungur, trei muncitori de fabrică români de aici, pentru un ţăran ungur, trei ţărani români, pentru un profesor, trei profesori de ai lor etc. Dar să nu vă supăraţi, dlor, dacă înainte de a vă menţine în slujbă ne vom interesa pentru fiecare în parte care a fost atitudinea Dv. din trecut, îndeosebi în ce priveşte ideia integrităţii Ungariei Sf. Ştefan. Cei ce cred că nu vor putea suporta proba, e mai bine să plece de pe acum”.

„Pieri fiară sălbatecă cu întreg neamul tău!”

– Noi, prin Harghita, avem probleme foarte serioase cu urşii, dar n-am văzut, în nici o luare de poziţie oficială sau relatare de presă, expresia fiară sălbatecă. Pare însă că acum 80 de ani era folosită frecvent – şi nu cu referire la urşi…

Jurnalul care face obiectul acestui interviu relatează cum autorul află de la învăţătorul Vasile Marina ce se întâmpla atunci în Sălaj şi Satu Mare: peste tot, numai preoţi, învăţători şi ţărani români în lanţuri, la mâini şi la picioare, duşi din post în post până la comandamentul militar al judeţului sau al plăşii, unde erau ţinuţi chiar şi patru zile fără mâncare şi fără apă, maltrataţi fără milă. A văzut, pe tren, cum aduceau la Cluj un ţăran român în vârstă, legat în cătuşe, şi cei doi jandarmi unguri îl maltratau fără milă şi-i ziceau: „Rabdă valah puturos, că şi noi am răbdat 20 de ani sau: Pieri fiară sălbatecă cu întreg neamul tău”.

Dar iată cuvânt cu cuvânt relatarea din Jurnal: «Pe unde numai treci, vezi preoţi, învăţători şi ţărani în lanţuri. Legaţi în fiare, la mâini şi la picioare, sunt duşi din post în post (de jandarmi) până la comandamentul militar al judeţului sau al plăşii. Acolo oamenii sunt încarceraţi. Ţinuţi astfel două, trei, patru zile fără mâncare, fără apă, fără să îşi poată face necesităţile, ca oamenii. Sunt duşi apoi în cancelaria Comandamentului. Uneori, fără să fie întrebaţi ceva, li să ia fierăle şi sunt declaraţi liberi, negăsindu-se în sarcina lor ceva. Oamenii îndobitociţi de foame, nesomn, cu nervii ruinaţi şi cu frica să fie iar prinşi şi maltrataţi, iau lumea pădurilor sau pleacă peste graniţă, alţii sunt duşi la ospiciul de boli nervoase. Înv. Marina mi-a citat nume de preoţi şi învăţători pe cari i-a văzut el însuşi maltrataţi în acest mod. Chear acum, când a venit pe tren, aduceau la Cluj un ţăran român legat în cătuşe. Bătrânul (avea 60-65 de ani) să ruga plângând să lese mai sloboadă cătuşele pentru că îl dor mâinile îngrozitor. Stătea între doui jandarmi. Răspunsul era câte un pat de puşcă şi înjurături. Rabdă valah puturos, că şi noi am răbdat 20 de ani, sau: Pieri fiară sălbatecă cu întreg neamul tău. Mulţi din călători, nemaiputând vedea suferinţele şi înjurăturile (erau români), s-au strecurat cu încetul în alt vagon».

„Umbli săptămâni şi abia întâlneşti un pui de ungur”

– Autorul Jurnalului ştia limba maghiară, avea deci o imagine completă nu numai a concretului, ci şi a contextului despre care relata.

– Fireşte, autorul percepea şi înţelegea într-un mod complex realitatea despre care voia să lase mărturie. De pildă, profesorul Văleanu îl trage de limbă (desigur, în ungureşte) pe unul dintre soldaţii unguri nou veniţi cu trupa sa pe traseul Satu Mare – Ţara Oaşului – Baia Mare – Lăpuş – Dej – Cluj şi îl întreabă ce fel de lume e pe unde a trecut, şi că trebuie să fi pătimit multe. El a intrat naiv în joc şi a spus că „nu e lume rea, dar sunt numai valahi, că umbli săptămâni şi abia întâlneşti un pui de ungur. Măi, da mulţi valahi au mai adus din Valahia în Ardealul acesta unguresc şi au alungat pe toţi ungurii”. Aşadar, altă victimă a criminalei propagande ungare cu „Ardeal unguresc” şi cu aducerea de români de peste munţi. Profesorul Văleanu plusează şi zice că aceşti valahi trebuie că îs tare sălbatici”. Honvedul îl contrazice, că „nu tocmai cum am auzit vorbindu-se”. Iată că aici se rezumă toată esenţa realităţii propagandei de 20 de ani a Budapestei, din perioada interbelică. Honvedul adaugă la despărţire: „– Numai de nu ar fi atâţia valahi…”.

– Clujul a fost, dacă bine ştiu, centrul spre care au afluit maghiarii din teritoriile rămase României. Ce statut aveau în Ardealul de Nord-Est?

– Situaţia maghiarilor refugiaţi din România în Cluj a devenit de-a dreptul dramatică. Oficialităţile ungureşti i-au abandonat pe maghiarii refugiaţi, după ce i-au folosit la primirea lui Horthy. Aceşti „nenorociţi manifestanţi patriotici [maghiari], bătăuşi şi asasini, flămânzi” (după cum scrie Vălean), trăiau foarte greu. Prim ministrul Teleki a dat ordin să fie retrimişi în România. „Românii refuză să îi primească, sub motiv că au plecat de bunăvoie…”, notează profesorul Văleanu, din auzite. S-au format pentru ei tabere de internare, una la Someşeni şi una la Floreşti. „Li se dă odată pe zi de mâncare, un fel”. Mulţi protestează. „Sunt imediat ridicaţi şi închişi”. Aici trebuie să confirm faptul că în Arhivele Naţionale Cluj se află documente ale justiţiei maghiare de atunci, mulţi cetăţeni clujeni maghiari au fost judecaţi şi închişi în Penitenciarul Cluj pentru că au zis că „Era mai bine în timpul României Mari” sau pentru alte vorbe spuse la necaz, la cozi de alimente etc.

Iată cum apar în Jurnal cele rezumate mai sus: «Pe străzi apar tot mai rar aşa-zişii refugiaţi din „Valahia”. Ce s-a întâmplat? După terminarea turneului Horthy prin Ardealul „eliberat”, oficialităţile nu mai dau ajutoare „refugiaţilor”. Nici nu mai au lipsă de ei, după ce nu le mai trebuie public manifestant, pentru urechile Europei. Trăesc, aceşti nenorociţi manifestanţi patriotici, bătăuşi şi asasini, flămânzi, într-o promiscuitate îngrozitoare în salele de învăţământ ale diferitelor şcoli din Cluj, bărbaţi, femei şi copii peste olaltă. Au devenit primejdioşi ordinei publice. S-au întâmplat mici manifestaţii pe stradă. Sunt ţinuţi sub pază şi pot ieşi afară numai cu învoire. Autorităţile nu îi pot plasa în lucru, nu au unde. Ordonanţă dată de Cmd. Militar concediază muncitori români din întreprinderi şi plasează unguri refugiaţi».

– Reiese că autoul Jurnalului era dezamăgit de reacţia oficialilor de la Bucureşti la ocuparea Ardalului de Nord-Est. A avut Ion Vălean intenţia de a se refugia în România?

– În Cluj era un birou pentru eliberarea biletelor de trecere peste graniţă – fără reîntoarcere – a românilor, unde se prezintă în 2 octombrie şi profesorul Văleanu, fiind avertizat de un vecin maghiar că s-ar putea să fie deţinut. A văzut prin vitrina Băncii Iliescu „adunarea cu camioanele a expulzaţilor [români], cari nu s-au supus ordinului şi nu s-au prezentat la termen în vagoane. Îi ridicau de pe stradă sau de acasă, îmbrăcaţi sumar. Ungurii îi scuipau şi aruncau cu pietre”. Pe sate, rechiziţii, bătăi, arestări. Un nepot i-a spus că „toţi preoţii şi învăţătorii din [fostul judeţ] Someş sunt arestaţi şi ţinuţi în Gherla, în închisoare, iar unii la Püspökladány, în Ungaria”, unde sunt umiliţi şi înfometaţi. Au spânzurat 2 preoţi în Zalău, duşi din închisoarea din Gherla. Se fac tabele cu cei „expulzabili şi deportabili în taberele de concentrare”. Scapă cei care trec la religii maghiare.

Scrie mai departe în Jurnal: «El mai spune că agenţii din Budapesta, probabil studenţi, în asistenţa jandarmilor, adună lumea şi fac tabloul celor expulzabili şi deportabili în taberele de concentrare. Scapă numai aceia cari dau declaraţii de trecere la religia [religiile] reformată, r[omano]. cat[olică]. La ei în sat încă nu au fost astfel de agenţi, au fost însă în alte sate, aproape de judeţul Sălaj. (…) El mi-a adus o scrisoare de la o nepoată, în care îmi scrie că în fiecare săptămână sunt molestate noaptea de jandarmii unguri. Trebuie să se îmbrace şi să le arate casa, dacă nu e cineva ascuns. Aceste cercetări de noapte să fac şi la toţi ţăranii mai bogaţi, lucruri confirmate şi de nepotul».

Profesorul Văleanu îşi încheie Jurnalul cu următoarea concluzie amară: „Ungurii continuă munca de distrugere a elementului românesc în mod sistematic. Noi, în schimb, tăcem”.

Interviu de Mihail GROZA

Comentarii:

comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.