Un ritual de memorie: Simion Bogdănescu (Ioan Puflea)

Eram coleg cândva, la Informaţia Harghitei, cu un tânăr sensibil şi filiform, care-şi semna articolele cu numele adevărat, Ioan Puflea, iar creaţiile literare Simion Bogdănescu. Mai iscălise, prin anii 1981-86, în Săptămâna lui Eugen Barbu, cu cognomenul Simion Dascălu, pseudonim acordat de însuşi temutul romancier. Venise la ziar de la un liceu din Odorheiu-Secuiesc şi de la Cenaclul Aron Pumnul care fiinţa atunci în oraşul de pe Târnava. Asta după ce fusese student la Universitatea „A.I. Cuza” din Iaşi, unde-l avusese profesor pe Constantin Ciopraga şi lucrase la revista studenţească Dialog.

Primesc acum, după amar de ani, ultimele trei volume semnate Simion Bogdănescu: Ritual de memorie, Pe vremea cailor păgâni, Strămiazănoaptea. Surprizele oferite cu acest prilej sunt mai multe: aflu că Simion Bogdănescu se află la al douăzecişipatrulea volum (a scris, adică, un raft întreg de bibliotecă); citesc şi constat (ceea ce nu ştiam mai anţărţ) că fostul meu coleg publică nuvelistică de calitate şi are vână de prozator. Iată descrierea lui Gică, poreclit Fluieraş, din bucata cu acelaşi nume din Pe vremea cailor păgâni: „Avea păr bălai, curs lin în plete pe spate, faţă rotundă ca banul de aur, ochi albaştri de umbră umedă, trup zvelt şi energic şi doar picioarele cam lungi. De păşea rar, îl puteai asemăna cu un cocostârc”. Sau cum descrie trecătorii pe lângă biserica din Odorheiu-Secuiesc: „Ornicul din turn îşi mişca săbiile secundarului şi ale minutarului, tăind în gol clipe care cădeau aşa, pentru ele însele. Mai din aproape, însă, timpanul începea să înregistreze o forfotă neînţeleasă de glasuri, curgând în undele şerpuitoare ale unui râu nelămurit şi orb. Palide umbre se măturau pe alături şi în de sine, la care cerul însuşi părea a nu mai ţine socoteală. Atâtea destine se împrăştiau şi se duceau aievea şi aiurea fără nici o însemnătate”.

În ce priveşte poezia – meseria de bază a lui Simion Bogdănescu – pe când era în Harghita, avea o producţie parcimonioasă care excela prin calitate; reîntorcându-se la moldovenii lui de inimă din Bârlad, a dat cep ştiubeiului până au curs, ca aurul mierii toamna, volum după volum, cincisprezece tomuri. Despre ultimul, Strămiazănoaptea, apărut în acest an, autorul spune: „Este o carte de taină, în care urmăresc o dublă călătorie, una în interior pentru a găsi eul străvechi, arhetipal, şi alta în exterior pentru a descoperi o patrie ideală, nordică, hiperboreală. Poeziile sunt despre dragoste şi moarte, se situează la limita dintre ermetism şi suprarealism”. Iată Vară norvegă: „Vară vară înzăpezită şi sferică/ninsoarea pe mări către ieri a căzut/ruginit către ieri sufletul meu în biserică/albă, şi vântul norveg revolut.//Vară vară piruie rece prigorie/suflet de ied are iubita demult/sângeră-omătul oaselor, al lui Gregorie/sfântul, eteric, arhaic, ocult”. Sau Ecoul runei: „În grâu mă ascundeam, şi tremura/Prin spicele tăcute, luna toată,–/Simţeam că universul-i doar odată/Cuprins de ochiul meu, aşa.//Dar unde ieri o rază mă striga/Oftează azi în prund o mută piatră/Şi după cel ce eu am fost odată/Ecoul runei moare, undeva”.

Natural, am zice, lucrurile stau aşa: poetul aude mai bine decât prozatorul – şi amândoi mult mai bine decât banalii cetăţeni, pentru care ornicul din turn taie clipe care cad aşa, pentru ele însele. Este o limită, totuşi, deoarece dacă am auzi de 1.000 de ori mai bine, frecarea moleculelor de aer ne-ar înnebuni, iar aripa unei rândunici ne-ar fi fatală. Ca atare, Simion Bogdănescu pune surdină acestei lirici translucide şi scrie eseuri, critică literară, proză scurtă, coordonează un cenaclu şcolar, este activ în viaţa culturală a cetăţii şi devine, ca membru al Uniunii Scriitorilor – Filiala Iaşi, subiect de fermă adoraţie a unor critici moldavi, pentru care versul lui Simion Bogdănescu este „acroşant, persuasiv, solid construit, frazarea e impecabilă, verbul sugestiv, imaginile sclipitoare, lexicul bogat, sentimentul vibrant, sincer” (Valeriu Stancu) – sau este „un model de existenţă cărturărească”, are o „operă rezistentă la eroziunea timpului”, este „păstrător al tradiţiilor vechi, îngemănate cu ideile moderne” şi un „incurabil altruist” (Gh. Clapa).

Mă gândesc cum ar fi mai potrivit să se încheie această modestă semnalare (care coincide cu împlinirea de către poet, în aceste zile, a vârstei de 65 de ani): poate cu lista celor 24 de volume care-i adună numele pe coperţi? Întrucât, totuşi, Simion Bogdănescu figura cândva la rubrica Poeţi harghiteni, să optăm totuşi pentru versuri!

M. GROZA

 

Zeu miop

Vezi în microscop îngândurarea?

Timpul se dilată-n dioptrii

Cine-ar fi crezut că depărtarea

ta, iubită, e să nu mai fii?

Decît cercul braţelor pe Zarea

văduvită calm în microscop

Să mă uit şi să mă cheme marea

cu tridentul meu de zeu miop.

Decît fluxul mult al unor line

Scoici pierdute, oarbe, de la vad…

Oare umbra ta de ce nu vine

să mă-ntrebe către unde cad?

Să mă uit şi să mă cheme Zarea

Un fuior de fum şi fără scop

Să-ţi păzesc pe mări îmbrăţişarea

Cu tridentul meu de zeu miop.

(Simion Bogdănescu, din Ritual de memorie)

De când…

De cînd se lasă apa înapoi,

morţii răsar sub ugerul de oi

Aşa uşori, precum s-ar fi trecut

prin strungă iarba unui început.

Ce ştiu miorii de călăul lor?

Ce ştie Dumnezeu de-un muritor,

Cînd are un noian de morţi mai mari

în vîrşa grea a peştilor tîlhari?

Cînd însumi fi-voi părăsit pe grui

o linişte de aer amărui?

 

Gură de coasă

Pleacă! N-auzi ce gol în biserici?

Parcă-n amurg ne-am sui pe o casă

Scheletici în lună s-ajungem şi sferici

Cu prundul de umbră, cu faţa întoarsă.

Raze! Ne ard şi ochii colerici,

Vîntul prin beldia sinelui arsă

Cătune de aştri adună, eterici

Cad stropii metalici din marea umbroasă.

Lasă! Nu simţi ce gol în biserici

Ne uscă străină iubirea din oasă?

Arhaici, atavici, lunatici, scheletici

Noi tot ne urcăm către gura de coasă!

(Simion Bogdănescu, din Strămiazănoaptea)

Comentarii:

comentarii