TRIANONUL ŞI CATOLICISMUL (II) | Informația Harghitei - jurnal independent
duminică , 9 august 2020
Home » (Inter)Național » TRIANONUL ŞI CATOLICISMUL (II)
TRIANONUL ŞI CATOLICISMUL (II)

TRIANONUL ŞI CATOLICISMUL (II)

Trianonul a creat posibilitatea reunificării religioase a românilor transilvăneni. Ar fi fost uşor de înfăptuit după 1918, în condiţiile în care nu se mai puteau opune nici Austria, nici Ungaria. Rămânea doar al treilea factor interesat în menţinerea dezbinării religioase a românilor – Papalitatea. Nerealizarea acestui deziderat major al românilor, care ar fi consolidat România Mare, este imputabilă Vaticanului. S-ar fi putut anula actul samavolnic – obţinut prin presiuni, falsuri şi promisiuni, mincinoase – impus de Imperiul Habsburgic şi de Papalitate în 1700. Scopul pentru Imperiu fusese acela de a-şi facilita stăpânirea asupra Transilvaniei; scopul pentru Papalitate fusese acela al prozelitismului catolic aducător şi de foloase materiale. Uniaţia nu a fost expresia voinţei românilor transilvăneni, ci s-a înfăptuit printr-o acţiune, de forţă împotriva lor. Fiind rezultatul unui act de forţă şi a unui fals, Uniaţia a fost respinsă de cea mai mare parte a românilor transilvăneni, care doreau să rămână în religia lor străbună, cea ortodoxă. În aceste condiţii, Imperiul Habsburgic, având asentimentul şi îndemnul Papalităţii, a recurs la măsuri extreme, de forţă, între acestea, distrugerea cu tunurile generalului Bucow a aşezămintelor de cult ortodoxe, în 1761. Uniţii au susţinut această acţiune antiortodoxă. Pe de altă parte, uniţii au avut un rol foarte important în afirmarea Naţiunii Române. Pentru Unirea din 1918 au acţionat ambele biserici, reprezentanţii lor vorbind mulţimii de la Alba Iulia. Reunificarea era facilitată şi de moartea, în 1918, a conducătorilor celor două biserici (ortodoxul Vasile Mangra şi greco-catolicul Victor Mihályi). Ambele scaune mitropolitane fiind libere, puteau fi ocupate de o singură persoană. Reunificarea era impusă şi de o altă realitate a momentului: începutul politicii revizioniste a Ungariei. Ca să-i reziste, românii trebuiau să fie uniţi şi în plan religios. Dinspre ortodocşi s-a făcut propunerea ca vicarul uniţilor, Vasile Suciu, să fie ales mitropolit al tuturor românilor ardeleni, bisericile fiind, astfel, reunificate. Dar Vasile Suciu şi Conducerea de la Blaj nu au acceptat propunerea. Au preferat menţinerea în subordinea Papei în locul unui necesar deziderat naţional. Ierarhii greco-catolici au acţionat la cererea Sfântului Scaun, beneficiar al menţinerii în Transilvania a Bisericii Greco-Catolice.

Spiritul Trianonului a fost încălcat şi prin opoziţia Catolicismului la actul încoronării de la Alba Iulia, din 1922. Acesta trebuia să încununeze Unirea din 1918, încheind, astfel, procesul de formare al Statului Unitar Român. Iniţial, Mitropolia Blajului anunţase că va participa la încoronare, în Biserica Ortodoxă nou construită la Alba Iulia. Apoi, în timpul ceremoniei religioase, greco-catolicii s-au retras la ieşirea din biserică, demonstrativ, stând alături de romano-catolicii maghiari şi de Nunţiul Papal. Între interesul românesc şi cel catolic a fost ales cel din urmă. Ordinul de retragere a venit de la Roma, contemporanii şi-au dat imediat seama. Nicolae Iorga a criticat aspru schimbarea de atitudine a uniţilor, subliniind faptul că lipsa de solidaritate a românilor în aşa moment important venea în sprijinul revizionismului maghiar. Au participat la oficierea slujbei: delegatul Patriarhiei Ortodoxe Ecumenice de la Constantinopol, episcopul sas Teutsch, cel armean, rabinul-şef Niemirower, muftiul mahomedanilor, toţi stând alături. „Şi Biserica Unită? – se întreba Nicolae Iorga – Biserica Blajului, care timp de două veacuri întregi a luptat pentru izbăvirea Neamului din robia a cărei sfărâmare se serbează aci? Ea care prin scriitorii ei profeţi a ţinut înaintea Naţiei stâlpul de foc prin care s-a îndreptat în cursul lungei ei rătăciri prin pustie? Această Biserică a cărei legături însăşi cu Vechea Romă au avut o singură îndreptăţire: învierea amintirilor romane şi întărirea noastră naţională prin aceste amintiri? Biserica lui Ioan Inochentie Micu, martir pentru Neam, a lui Samuil Clain, a lui Gheorghe Şincai şi a lui Petru Maior, chiar şi Suluţ, frate în 1848 cu ortodoxul Şaguna, stă după uşă, înţelegeţi; după uşă, alături de Nunţiul [Cardinalul Marmaggi], şi alături şi cu episcopul Májláth şi cu clerul lui. Afară, în pridvor, ca să nu se spurce prin contactul cu Ortodoxia care, religia atâtor milioane în România Unită, cutează a fi şi a voi să rămână Biserică de Stat. Un ordin de la Roma, o telegramă [subl.n.]. Dar de când Papa porunceşte în afaceri naţionale unei Biserici care întâi e a noastră şi apoi a lui”? („Universul” din 18 octombrie 1922). Istoricul relua (în Memorii, 2018, vol. 3, p. 243-254) acuza privind acceptarea ordinului venit de la Roma. După ceremonia încoronării, episcopul Hossu „dă vina pe Roma, care a telegrafiat în acest sens [subl.n.]. În zadar s-au rugat ei o noapte întreagă de Nunţiu, care a fost inexorabil”. Istoricul scria în ziarul său („Neamul Românesc” din 11 noiembrie 1922): „Oricând, Roma – deloc latină în această privinţă – ne dădea pe noi pradă ungurilor. […] Roma cheamă la congrese pur maghiare pe acei care au de la Dumnezeu misiunea de a reface Ungaria astăzi, Austria mâine”. Cel mai grav era faptul că se făcuse front comun cu ierarhii maghiari, adepţi pe faţă ai refacerii Ungariei Mari. Imaginea era aceea a unui bloc catolic, în cadrul căruia nu se aveau în vedere interesele naţionale româneşti. În ochii românilor ardeleni prestigiul greco-catolicilor a scăzut foarte mult. Faptul îl înregistra şi Octavian Goga, într-o scrisoare către Nicolae Iorga din octombrie 1922. Mitropolitul unit Suciu îşi retrăsese candidatura la conducerea ASTREI, datorită ecoului atitudinii sale la Alba Iulia, „fiind astăzi, după încoronare, foarte scăzute acţiunile uniţilor în Ardeal” (BAR, coresp. N. Iorga, vol. 301; f. 148-149).

***

La presiunea Catolicismului, România a acceptat, în 1932, să încalce una din prevederile Tratatului de la Trianon, cedând Episcopiei Romano-Catolice de Alba Iulia bunurile fostului Status Romano-Catolic – evaluate la acel moment la peste patru miliarde lei. Articolul 45 al Tratatului de la Trianon menţiona: „Ungaria renunţă, în ce o priveşte, în favoarea României, la toate drepturile şi titlurile asupra fostei Monarhii Austro-Ungare situate dincolo de frontierele Ungariei” („Monitorul Oficial” din 21 septembrie 1920). Prin urmare, toate averile Statului Ungar din teritoriile unite cu România în 1918 reveneau acesteia. Prevederea era aplicabilă şi instituţiei numită Statusul Romano-Catolic, formată în secolul XVI. Sub presiunea Vaticanului, România a cedat averile instituţiei respective clerului catolic maghiar transilvănean, iar acesta a folosit veniturile obţinute pentru susţinerea acţiunilor revizioniste (vezi pe larg Petre Turlea, Catolicismul şi revizionismul maghiar, 2020).

Bisericile maghiare din Transilvania s-au încadrat pe deplin în politica revizionistă a Ungariei, în toată perioada interbelică. Cea mai nocivă activitate, pentru români, era aceea a Bisericii Romano-Catolice, atât datorită încrâncenării deosebite a manifestărilor ei, cât şi datorită faptului că avea cei mai mulţi enoriaşi. Efectul manifestării Catolicismului ardelean maghiar pe linia revizionismului a fost foarte mare, înverşunându-i la maximum pe ungurii din România împotriva Statului în care trăiau şi împotriva populaţiei majoritare. Clericii maghiari aveau o capacitate de influenţare deosebită şi pentru că se regăseau în toate organismele economice, culturale sau politice ale minorităţii respective; erau prezenţi în Parlament, unii ca senatori de drept, alţii pe listele Partidului Maghiar. Catolicismul maghiar ardelean a făcut o intensă propagandă antiromânească – prin publicaţiile periodice proprii, prin cărţile şi broşurile pe care le edita, prin manifestările culturale pe care le patrona, prin mesajele transmise în timpul slujbelor religioase; de asemenea, prin asociaţiile pe care le patrona, a pregătit acte de sabotaj şi terorism împotriva Statului Român, a organizat populaţia pentru un eventual război civil. Toate acestea sunt prezentate într-o mulţime de documente ale diverselor organisme ale Ministerului de Interne. În 1939 se constata că doar în ţinutul Someş funcţionau 402 societăţi maghiare, care desfăşurau şi activitate revizionistă – inclusiv în biserici, case parohiale, şcoli confesionale. Din totalul societăţilor respective, 166 aveau ca preşedinţi preoţii, celelalte erau conduse de persoane numite de preoţi, majoritatea catolici. Astfel, bisericile se situau, practic, la conducerea acţiunii revizioniste. În 1939, s-a alcătuit la MAI o prezentare largă sub titlul Rolul catolicilor maghiari din România în acţiunea iredentistă dirijată şi subvenţionată de Statal Ungar. Avea drept concluzie: Biserica Maghiară Catolică se subordonează cu fidelitate hotărârilor şi directivelor Budapestei (AMB, fond Transilvania, vol. 35, f. 318-329, se prezentau şi legăturile cu Vaticanul, de unde se primea ajutor).

Sfârşitul perioadei interbelice a adus şi apogeul încadrării Catolicismului maghiar în politica antiromânească a Budapestei. Acum este identificată şi o intensă activitate teroristă a Bisericii Romano-Catolice. Cel mai important propagator al acesteia era episcopul de Oradea şi Satu Mare, Fiedler István (Stephanus), cel care, timp de zece ani, condusese acţiunea de maghiarizare a şvabilor. Fiedler ajunge, în 1939, să conducă un complot terorist împotriva României, transformându-şi palatul din Satu Mare în depozit de arme. Constatând gravitatea situaţiei, ministrul Afacerilor Străine, Grigore Gafencu, a solicitat o întâlnire cu Nunţiul Apostolic pentru a discuta despre „atât de seriosul complot terorist” – întrucât înlăturarea episcopului se putea face doar cu avizul Papei. Gafencu transmitea Legaţiei Bucureştilor la Vatican: „Am arătat Nunţiului surprinderea noastră că între cei acuzaţi se află 29 preoţi catolici. Aceşti clerici nu numai că au conspirat împotriva Statului nostru, dar au fost adevăraţii organizatori şi conducători ai complotului. Principalele depozite de materiale de distrugere au fost descoperite în seminarii, în casele preoţilor, ba chiar şi în cimitire. S-au găsit îndeosebi în Episcopia din Satu Mare, şi anume în biblioteca Episcopiei şi în pod, lăzi cu explozivi, cutii cu amorsă etc. Percheziţia, la Palatul Episcopal din Satu Mare, s-a făcut în ziua de 26 octombrie 1939” (AMAE, fond Transilvania, vol. 36, f. 6-20). Gafencu cerea Nunţiului demiterea imediată a episcopului terorist. Papa o va aproba abia la 9 decembrie 1939.

Fiedler nu era singurul episcop romano-catolic cu activitate revizionistă; i s-au alăturat şi cei de Alba Iulia – Májláth şi Márton Áron. Toţi au avut sprijinul Ungariei şi al Vaticanului. În cazul lor, ca şi al tuturor clericilor catolici maghiari din Transilvania se constată o împletire a acţiunii naţionalist-şovine, deloc creştinească, cu cea clericală. Astfel, şi-au încălcat menirea şi au făcut un act de impietate la adresa Divinităţii. Totodată, şi-au încălcat jurământul de credinţă faţă de Statul Român; încălcarea jurământului este echivalenta cu o acţiune mincinoasă, cu totul de condamnat mai ales în cazul unor feţe bisericeşti.

În toată perioada interbelică, până la sfârşitul ei, Catolicismul maghiar a acţionat împotriva hotărârilor Tratatului de la Trianon, a contribuit la pregătirea, ungurilor din România pentru atrocităţile antiromâneşti din timpul ocupaţiei horthyste. Deşi prevederile Tratatului de la Trianon vor fi reconfirmate – în ceea ce priveşte graniţa româno-maghiară – prin Tratatul de Pace de la Paris din 1946, Catolicismul maghiar va continua acţiunea antiromânească, fiind în mare parte responsabil de tensiunile interetnice existente şi astăzi în Transilvania.

Prof. univ. dr. Petre Ţurlea

Comentarii:

comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.