Informația Harghitei – jurnal independent singurul jurnal independent editat în limba română din județul Harghita
- 1940: Jurnalul primelor zile de ocupaţie fascisto-ungară a Clujului (I)
– Aveţi dumneavoastră o reflecţie la care ar trebui să fie extrem de atenţi toţi politicienii: este bine să cunoaştem exact pe ce substrat de memorie istorică locuim, pentru a evita orice prilej de conflict interetnic şi pentru a gestiona raţional şi cu mare atenţie prezentul. Şi îndeosebi viitorul…
– A acoperi trecutul sub capac, a-l ascunde şi uita este extrem de periculos, pentru că riscăm să se repete. Numai prin cunoaşterea adevărului istoric putem să fim mereu în gardă, pentru ca tragediile să nu se repete. În Arhivele Clujene, în fondul Biroul de Cenzură Turda, există un document zguduitor despre ceea ce s-a întâmplat în Cluj în primele zile/săptămâni de ocupaţie fascistă ungară, rod a douăzeci de ani de propagandă antiromânească de la Budapesta. Documentul se intitulează „Din faptele Ungurilor. Câteva aspecte din faptele de arme ale năvălitorilor în vara anului 1940. (Extras din Jurnalul unui martor)”. Documentul este nesemnat, dar în urma coroborării unor informaţii, am constatat fără dubii că aparţine profesorului Ioan Văleanu din Clujul interbelic, fost ofiţer, devenit oficial la Biroul de Cenzură Turda, în timpul Dictatului de la Viena. Şi-a ascuns identitatea atunci, din motive lesne de înţeles, dar pomeneşte în acest Jurnal la un moment dat că a mers la înmormântarea fratelui său şi în sat i-a povestit preoteasa despre intrarea unor soldaţi şi ofiţeri din armata de ocupaţie ungară în satul său, pe care nu-l numeşte, zice doar că se află la circa 80 de km de Cluj, în Sălaj. Dar mai încolo, pomeneşte în Jurnal despre ce i-a povestit preoteasa din Căpâlna. Aşadar, satul e numit de astă dată, dar nu şi numele autorului Jurnalului. Am descoperit apoi că profesorul Ioan Văleanu a scris Monografia satului Căpâlna, monografie rămasă în manuscris, publicată abia în 2009. Sunt menţionate în Jurnal atrocităţile asupra românilor clujeni pe care autorul le-a văzut şi le-a suferit din partea unei plebe fanatizate şi din partea autorităţilor de ocupaţie ungară, dar şi omenia unor vecini maghiari, chiar a unui general ungur care a oprit iureşul atrocităţilor de la Treznea. Reiese apoi întreaga propagandă revizionistă ungară de la Budapesta, vinovată moral de toate atrocităţile din Ardealul ocupat. Toate se întâmplau în timp ce la Bucureşti tăceau (o spune şi autorul Jurnalului la sfârşit): Ion Antonescu, conducătorul statului, regele Mihai şi Casa Regală, legionarii făceau un zgomot asurzitor pentru accederea la putere, pentru ei nu era important ce se-ntâmplă în Transilvania ocupată, iar Iuliu Maniu a fost oprit să protesteze împotriva atrocităţilor din Ardeal.
– Interesant este că din acele relatări reiese că ocuparea instituţiilor de către unguri a avut loc înaintea sosirii armatei maghiare.
– Da, a început „opera” de „curăţire a nobilului Ardeal unguresc de rugina valahă” de către partidul maghiar din Cluj (aşa-zisa Comunitate ungurească), prin luarea în primire a poştei, telegrafului, poliţiei. Scrie autorul Jurnalului: «La sosirea armatei ungureşti, toţi ungurii înrolaţi în organizaţia „tűzharcos” au fost la datorie. Conducerea o aveau unguri veniţi cu câteva zile în urmă de la Budapesta, probabil membri ai armatei „de acţiune” Levente. A năpădit lume, fără sfârşit, pe străzile oraşului. Aici s-au întâlnit zecile de mii de aşa-zişi „refugiaţi” din oraşele şi satele de colonişti rămase în teritoriul liber [al României], cu „acţioniştii” veniţi din comunele judeţelor Someş şi Cluj, ca să asiste la serbările de primire a armatei ungare. (…) Vuia întreg oraşul de sberetele sălbatece şi cântecele lor. Toţi aceşti actori ai unui delir sălbatec se compune din membrii lumei sărace de la sate şi din puşcăriaşii puşi în libertate. Rău îmbrăcaţi, păreau totuşi fericiţi. Găzduiţi oficial în şcoale şi edificii publice, hrăniţi din abundenţă, nu au fost întrebaţi de unde au venit şi cu ce scop. Scopul lor, ca şi al oficialităţilor, era „curăţirea nobilului Ardeal unguresc de rugina valahă».
– Propaganda şi dezinformarea funcţionau din plin…
– În secvenţa următoare Jurnalul dezvăluie o zvonistică de-a dreptul criminală de atunci, pentru a incita pe maghiari contra românilor, mergându-se până la minciuni de necrezut că în cazărmile părăsite de români s-ar fi găsit maghiari spânzuraţi şi alţii în lanţuri, fără viaţă, uitaţi demult acolo. Începuse, după intrarea armatei ungare, marea vânătoare de români în oraş, de către o plebe sălbatică, din care a ieşit fiara „să se răzbune” pe „suferinţa de 20 de ani a ungurimii oprimate”. Bineînţeles că oprimarea era fabricată de propaganda de la Budapesta, instalându-se doar în închipuirea şovinilor şi iredentiştilor, deoarece, în Transilvania, maghiarii duceau o viaţă economică şi bancară prosperă nestingherită, aveau numeroase teatre, edituri, opere, şcoli/învăţământ în limba maghiară, viaţă religioasă liberă, viaţă artistică şi sportivă, reviste, ziare, participare la viaţa politică parlamentară, baluri, averi personale – şi nu numai grofii. Există o poză relevantă în acest sens cu poetul Reményik Sándor la masa de lucru şi vila familiei sale din Clujul anului 1937. Nu mai aveau, ce-i drept, Ungarie Mare, opresoare de români. Profesorul Văleanu este martor ocular cum grupuri de derbedei unguri se aruncă asupra câte unui român pe străzi, îl doboară, apoi vine ambulanţa şi-l scoate pe targă pe cel lăsat aproape fără viaţă, cei duşi la clinică murind pe masa de operaţie. Nimeni nu intervine în favoarea lor. Un caz este totuşi remarcabil: doi meseriaşi maghiari îl scot din grupul de bestii pe profesorul bătrân Anton Domide, doborât pe stradă, şi-l duc acasă. Probabil vor fi fost elevii profesorului la Şcoala tehnică din Clujul interbelic. Un semn important că nu toţi maghiarii din Cluj erau fanatizaţi şi gata pregătiţi pentru „noaptea [zilele] Sfântului Bartolomeu”.
– Să desfăşurăm aşadar firul naraţiunii, aşa cum l-a scris profesorul Văleanu…
– Citez din Jurnal: «După intrarea armatei ungureşti în Cluj, detaşamentele de „purificare” şi-au început activitatea. Această pleavă a societăţii ungureşti, venită de prin cele mai îndepărtate colţuri ale României, unde şi-au lăsat slujbele la stăpân, la patroni, fabrici, sau funcţiunile publice, ca ocupaţia maghiară să-i găsească în „Magyarország” unde, după cum sperau, aveau să găsească toţi funcţiuni înalte, bine plătite şi o existenţă fără muncă şi fără griji, cutreierau pieţele şi străzile principale, conduşi de membrii organizaţiei „tűzharcos”, comandaţi, în surdină, de câte un membru levente, îmbrăcat în civil, spărgând firmele şi vitrinele magaziilor arătate ca româneşti, bătând până la moarte pe orice român găsit pe stradă, devastând magazii şi locuinţe româneşti, omorând prin împuşcare şi prin lovire cu ranga de fier pe orice român arătat ca „valah”».
– Autorul Jurnalului nu colportează zvonuri, el vede cu ochii proprii ceea ce relatează…
– De pildă vineri, 13 septembrie, autorul Jurnalului încearcă să ajungă la comunitatea românească, la biroul avocatului Emil Haţieganu: «Aici, lume multă nevoiaşe. Bieţi funcţionari, mici servitori, oameni de serviciu, cărăuşi de pe la periferii, ţărani şi intelectuali [români]. Toţi se plâng de atrocităţile săvârşite asupra lor sau a vecinilor trimişi pe altă lume. Cer cu toţii intervenţie. Nu poate nimeni să îi ajute. Poliţia e absentă, armata încă neinstalată. Pe stradă, aglomeraţii în grupe mari, civili, militari, poliţişti. După masă, ieşind în oraş şi neştiind ce se întâmplă, am voit să trec în Piaţa Mihai Viteazul să cumpăr carne. La capul străzii Bariţiu am văzut învălmăşeală în grupuri. Încercând să străbat, văd cum grupul se desparte şi face loc soldaţilor sanitari cari scoteau pe targă (brancardă) un român plin de sânge şi îl bagă în duba sanitară militară. Din centrul pieţii M.V. apar prin mulţime alţi sanitari, cu alte tărgi din care curgea sângele şiroaie. Văzând aceste lucruri, am renunţat la cumpărături şi am plecat repede către casă. Am auzit apoi a 2-a zi, că a fost „ultima zi de luare a satisfacţiei”».
Şi Jurnalul profesorului Vălean continuă: «După ce primele 2 zile au fost zile de jaf, bătaie şi omoruri la domiciliu, a treia zi au aranjat bătăi şi omoruri pe stradă. Grupe de derbedei veniţi din Ţară (România) să se fericească în Ungaria, în grupe organizate, în asistenţa poliţiei şi a armatei, ceea ce numeau ei: „Luarea dreptăţii ungureşti pângărite timp de 20 de ani”. Poliţia şi sanitarii armatei, cu duba sanitară ascunsă în apropiere, interveneau numai când „Câinele de valah nu mai dădea semne de viaţă”, îl ridică fără nici o observaţie, şi când carul sanitar era plin, pleca la morgă, pentru a reveni imediat. Pacienţii duşi la clinici erau clasaţi în morţi şi vii, aceşti din urmă având favorul de a muri pe masa de operaţie. Nu sunt sigur de numărul şi numele celor omorâţi sau schingiuiţi, pentru că s-au spus şi lucruri exagerate, dar au fost supuşi supliciului toţi aceia cari erau arătaţi ca fiind „valahi”. Autorităţile româneşti, cred, au statistică complectă şi reală».
Uneori povesteşte însă şi ce a auzit de la alţii: „Un mecanic de la CFR, care locuia într-un cartier periferic, mi-a spus că neavând unguri în jur, au venit bande din altă parte şi au bombardat toată noaptea casele românilor, cu bolovani. Au fost şi multe răniri grave, iar casele au fost ciuruite complecte, acoperişul şi ferestrele sfărâmate.
Foştii poliţişti, căutaţi pe acasă, maltrataţi şi împuşcaţi. Apoi stropiţi cu petroleu şi aprinşi. Unul din aceşti poliţişti, rănit la picior şi prefăcut mort, se găseşte şi azi în comuna Dobrocina, judeţul Someş, la rudele lui, este ascuns şi tratat de femeile miloase pentru a-i vindeca rănile de arsură. El a scăpat, târându-se în grădină, între nişte buruieni, şi unde şi-a rupt hainele aprinse”.
– Găsim în acest document, spuneaţi mai înainte, şi exemple de solidaritate umană.
– Bătăile pe străzile principale şi pieţe au ţinut până în seara celei de-a 4-a zile de „luare a satisfacţiei”, admise tacit şi neoficial, scrie profesorul Vălean. Nimeni nu a intervenit însă. «Poliţia asista ca mai înainte, fără sa intervină. Un singur caz de intervenţie a fost, din partea alor 2 meseriaşi unguri din Cluj. Profesorul A[nton] Domide, om bătrân, în drum spre casă, în Piaţa Unirii, colţ cu str. N. Iorga [azi str. Napoca] a fost arătat de cineva: „Şi acesta e profesor valah”. Lumea a tăbărât pe el şi dintr-o singură lovitură a fost doborât. Dar executanţii nu au avut vreme să joace ceardaşul ritual pe el, căci doi meseriaşi unguri au intervenit, că nu este valah, l-au ridicat şi l-au condus acasă. Aceasta s-a întâmplat în ziua publicării stării de asediu (legea statarială)».
– Pe atunci se ştia puţin sau deloc despre marile masacre de la Ip şi Treznea, deşi profesorul Vălean aminteşte ceva în Jurnalul său – relatări indirecte, el neputând fi martor ocular al acelor evenimente crâncene.
– Plecat în satul natal Căpâlna, la înmormântarea fratelui său, profesorul Ioan Văleanu află ştiri despre ocuparea satelor româneşti de către armata ungară. Un căpitan ungur i-a povestit preotului şi preotesei cum i-au executat pe românii din Treznea şi că era supărat pe un general care i-a oprit să-i execute şi pe ceilalţi. Iată confirmarea că un general maghiar a fost de mare omenie şi că nu toată armata ungară de ocupaţie a fost formată din criminali odioşi. A spus apoi că numai curăţind ţara de români „vor putea în scurt timp să prefacă pământul în curat unguresc” şi că în locul românilor „vor aduce nobila viţă [maghiară] (a nemes magyar sarj) şi o vor planta pe plaiurile răpite în mod murdar de către păstorii valahi vagabonzi”. Deci această viziune criminală a fost rodul istoriilor false maghiare de-a lungul timpului, cu venirea românilor, cu „infiltrarea” lor ca păstori în Transilvania, după ce au intrat ungurii în ţară. După teroarea derbedeilor unguri veniţi în Cluj şi a plebei dezlănţuite maghiare din Cluj contra românilor, a început teroarea administraţiei militare ungare. Au loc omoruri, maltratări, percheziţii care erau făcute cu brutalitate maximă de către agenţii secreţi ai poliţiei horthyiste, de către funcţionari formaţi din pleava ungurilor fugiţi din România, din partea liberă, în Cluj. Administraţia ungară întreţinea o continuă şi sistematică teroare asupra românilor, sub pretexte inventate, cele mai frecvente fiind dosire de arme, de alimente şi de legionari. Erau motive false „numai ca să îşi justifice ei cruzimile şi să aibă pretext de asasinate pe care le numesc «represalii»”.
În fine, la Cluj, situaţia descrisă de Ion Vălean era următoarea în preziua sosirii lui Horthy: „Pe stradă nu mai întâlneşti cunoscuţi. Am întâlnit, totuşi, doui cunoscuţi români. În strada N. Iorga pe profesorul Epure şi pe Cornea. Spre marea mea surprindere, vorbeau ungureşte. Îi salut pe româneşte şi îmi răspund pe ungureşte şi mă fac atent să vorbesc ungureşte dacă nu vreau să fiu bătut, şi îmi arată câmpul de bătaie în Piaţa Unirii. Am plecat împreună spre casa Profesorului [Emil] Haţieganu şi pe urmă acasă”. (Va urma)
Interviu de Mihail GROZA
