Informația Harghitei – jurnal independent singurul jurnal independent editat în limba română din județul Harghita
S-a subţiat de tot vechea generaţie a dascălilor topliţeni. O generaţie de sacrificiu a învăţământului românesc. Generaţia care şi-a început nobila misiune în anii grei ce au urmat după instalarea puterii totalitariste a „dictaturii proletariatului”. Însă nu s-a plâns niciodată că este prea greu. Le-a făcut pe toate: a slujit, în primul rând, şcoala, instruind şi educând tinerele generaţii, pentru ca acestea să devină oameni folositori ţării; a realizat suprimarea uneia dintre ruşinoasele moşteniri ale trecutului: analfabetismul; a participat activ la culturalizarea maselor, conducând formaţiile artistice de amatori, la căminele culturale; activând prin bibliotecile comunale şi bibliotecile volante şi cercurile de citit; a fost obligată să participe la „transformarea socialistă a agriculturii”, prin colectivizarea satelor, să scrie lozinci mobilizatoare pe toate gardurile etc. Acesta a fost generaţia de dascăli care şi-a desfăşurat activitatea în cea de a două jumătate a secolului 20.
A fost însă o generaţie extraordinară! Din ea au făcut parte dascăli adevăraţi, care şi-au dăruit tot ce au avut mai bun şcolii, elevilor. Fiindcă aşa au fost pregătiţi şi educaţi. Poate unii mai tineri se vor întreba: cum adică, din moment ce pregătirea lor şcolară s-a desfăşurat în anii negri ai dictaturii proletariatului, în timpul regimului comunist, totalitar? Da, poate că au tot dreptul să se întrebe. Numai că realitatea a fost alta şi nu au de unde s-o cunoască şi să o priceapă, fiindcă nu au trăit-o. Generaţia aceasta la care mă refer a avut parte, la rândul ei, de dascăli adevăraţi – profesori şi institutori la şcolile de aplicaţie pedagogică – formaţi, în marea lor majoritate, în vechile şcoli şi facultăţi din perioada interbelică. Dascăli cu vaste cunoştinţe teoretice, dar şi cu o mare experienţă pedagogică, având grijă ca învăţăceii lor – elevii şcolilor pedagogice, ai liceelor teoretice, care au urmat cursurile instituţiilor învăţământului superior, să crească şi să se formeze ca oameni şi ca dascăli cu aceleaşi principii morale şi intelectuale pe care le aveau şi ei.
Din această generaţie de dascăli a făcut parte şi profesorul Dorel Octavian Bucur. Chiar dacă a fost cu câţiva ani mai tânăr, prin ceea ce a făcut, în şcoală şi în afara ei, numele său se leagă de cei ce nu mai sunt. Şi nu mă pot abţine să mă întreb şi eu, precum s-a întrebat cândva Nichifor Crainic: „Unde sunt cei care nu mai sunt?”. Unde sunt marii dascăli ai învăţământului topliţean din deceniile trecute, precum: Dumitru Dobreanu, Virgiliu Budan, Kolumbán Tihamér, Ioan Moldovan, Nagy János, Mihai Truţa, Bartha Béla, Maria Cioată, Pamfil Lupu, Ioan Petruţ, Laura Varadi, Fabián Terezia etc. etc. Parafrazându-l pe marele Eminescu, aş zice şi eu: „S-au dus toţi, s-au dus cu toate pe o cale ne-nturnată…”.
Şi, iată, după ei s-a dus şi Dorel Octavian Bucur, unul dintre fiii Topliţei care a făcut cinste, prin multitudinea preocupărilor sale, atât oraşului în care s-a născut, cât şi învăţământului românesc, de-a lungul celor peste patru decenii în care l-a slujit cu credinţă, cu devotament, cu dragoste şi cu abnegaţie.
Profesorul de Limbă şi literatură română Dorel Octavian Bucur a avut darul şi harul dascălului adevărat, a avut ceea ce numim „chemarea profesiunii” pe care şi-a ales-o nu întâmplător, ci fiindcă a simţit-o în fiinţa sa. Iar dacă ai o asemenea chemare, între dascăl şi elevii săi se stabileşte o comuniune, bazată pe o prietenie absolut firească: elevii ştiu ce le cere dascălul lor; dascălul ştie ce, cum şi cât să le ceară. Iar din această conlucrare, bazată pe un respect reciproc, nu se pot naşte decât rezultate bune, clădite pe cunoştinţe temeinice.
Dar Dorel Octavian Bucur nu a fost numai un dascăl de excepţie, un profesor de Limbă şi literatură română pe care multe generaţii şi l-ar dori. El a fost o personalitate complexă, un adevărat intelectual, un om a cărui sensibilitate sufletească s-a afirmat atât ca dascăl, cât şi ca scriitor şi artist plastic, dar şi ca cercetător. De pe urma acestor preocupări s-au născut câteva volume de poezii (Versuri, Lumini şi umbre, Sonete în amurg), două romane (Elegie pentru Cora, Paradoxul identităţii), semnate toate cu pseudonimul Octav Ardeleanu; două importante volume privitoare la istoria Topliţei (Topliţa Română în publicistica interbelică şi Topliţa Română în presa scrisă din perioada ceauşistă), ambele în colaborare cu fiica sa, Carmen, profesoară, la rândul ei, de Limbă şi literatură română.
S-ar putea scrie foarte mult despre omul, dascălul, scriitorul şi cercetătorul Dorel Octavian Bucur. Rândurile de faţă se doresc a fi doar un îndemn pentru doamna profesoară Carmen Bucur pentru a aduna într-un volum monografic tot ceea ce a făcut Dorel Octavian Bucur pentru şcoala din Topliţa şi pentru cultura topliţeană. Fiindcă merită cu prisosinţă.
Ilie ŞANDRU
