Tonitza şi vibraţia culorii: 130 de ani de la naştere | Informația Harghitei - jurnal independent
joi , 17 octombrie 2019
Home » Cultură » Tonitza şi vibraţia culorii: 130 de ani de la naştere
Tonitza şi vibraţia culorii: 130 de ani de la naştere

Tonitza şi vibraţia culorii: 130 de ani de la naştere

Născut în Bârlad, la 13 aprilie 1886, Nicolae Tonitza a trăit 54 de ani, din care mai mult de jumătate a făcut artă, a creat prin cuvânt şi culoare. Au trecut 130 de ani de atunci, dar arta sa a rămas o mărturie a vieţii de atunci şi mai ales a contextului social al vremii. Interpretul tristeţelor luxuriant colorate şi al ochilor de copii a studiat la München. Fără să-şi fi terminat studiile, călătoreşte în Italia şi Franţa, şi rămâne doi ani la Paris. Frecventează atelierul lui Pierre Laprade şi face studii după pictori celebri. Influenţa preocupărilor din epocă nu întârzie să-şi pună amprenta asupra operei tânărului artist, pe care calităţile de colorist îl fac să găsească repede drumul spre originalitate. Problemele impresionismului, cuceririle postimpresioniştilor şi compoziţia din belle époque îi vor determina hotărâtor opţiunile estetice.

Autentica şcoală românească de pictură s-a constituit în afara preferinţelor clasei dominante. Lupta care îşi are începutul în pictura lui Grigorescu şi Andreescu, continuând în cea a lui Luchian, Petraşcu, Pallady, Tonitza, Dimitrescu, Şirato, Iser, Ressu ş.a. se înrudeşte cu aceea a impresioniştilor francezi care au reacordat în actualitate întreaga concepţie despre pictură, clarificându-i categoriile şi schimbând tematica. Schimbarea tematică vine din dorinţa de însuşire a unor idei noi, desprinse din cerinţele noi şi modifică parţial sau total convenţiile instruite.

Începând de prin 1908, pictura românească şi-a impus semnificaţiile datorită lui Grigorescu, Andreescu şi Luchian. Limbajul formal al acestora, însumând multiplicitatea valorilor picturii contemporane lor, s-a manifestat într-o corespondenţă dintre conţinut şi formă egală cu aceea a picturii europene.

Tonitza declară că a fost adeptul principiilor şcolii impresioniste, întrucât, odată cu apariţia ei în arta franceză, n-a mai rămas artist cu simţurile întregi care să nu recunoască sinceritatea viziunii impresioniste, simplitatea, adevărul, soliditatea noii tehnici picturale. El remarca faptul că odată cu impresioniştii, pictura îşi află făgaşul ei natural, deschizând porţile unei arte cuprinzătoare de senzaţii. Încă de la începutul carierei, Tonitza refuză orice concepţie academistă, care nu îngăduia artistului să-şi conexeze sentimentul, atitudinea, cu conţinutul operei şi să investească forma cu valoarea unei trăiri sincere, personale.

Aspira la o expresie picturală contemporană, în care să subjuge materia şi să-i descopere noi frumuseţi. Aderând la ambianţa experienţei impresioniste, de fapt, el căuta mijloace noi, nealterate de convenţii, pentru a-şi exprima atitudinile şi concepţia despre viaţă. Dar până să ajungă a se regăsi în practica picturii, Tonitza se cufundă în meditaţia ei, căci un artist, mai înainte de a produce, contemplă timp îndelungat şi cu smerenie.

Problema influenţelor artistice

Până să ajungă să vadă tabloul cu ochii pictorului şi să-i confere originalitatea unei viziuni, până să-şi găsească ambianţa emoţională, logică, în cadrul unei autentice concepţii picturale, în arta lui Tonitza se remarcă diverse influenţe: de la Daumier (Jucătorii de şah), Manet (Portretul arhitectului D. Mohor) până la Toulouse-Lautrec (Omul unei lumi noi), cât şi preocuparea de a întruchipa în pictură invenţiile sale grafice. Ca şi alţi pictori care şi-au făcut studiile la München, Tonitza a deprins obişnuinţa de a acorda o atenţie deosebită desenului. O călătorie în Italia (la Genova, Florenţa, Parma, Milano) îi deschide accesul la universul marii arte clasice, din care reţine lecţia lui Tizian, cel mai mare colorist din istoria picturii şi cel mai mare portretist din Cinquecento, şi a lui Correggio, a cărui creaţie se află la mijloc între exuberanţa cromatică a Veneţiei şi Manierismul florentino-roman.

Dar influenţa picturii lui Luchian a fost hotărâtoare pentru noua orientare a lui Tonitza. Din arta lui Luchian a extras ceea ce convenea temperamentului său, dar fără a cădea în manierism. A ştiut să se exprime pe sine, chiar dacă nu s-a ridicat la luciditatea marelui său înaintaş. Reputaţia de pictor al copiilor cu ochi de vis îl precedează. Figurile galeşe, cu forme rotunjite şi două puncte în loc de ochi, ce par a se deschide întâia oară, exprimând uimirea şi inocenţa. Tonitza a adus un climat neîntâlnit în pictura noastră, o gamă în plus, o melancolie citadină transparentă.

A şti să desenezi – e o meserie, a şti să exprimi o undă emotivă – e artă

Desenator excelent, încă din anii de studii, în redarea corpului uman, Tonitza i-a deprins analitic construcţia, măsurile şi proporţiile, dinamica latentă a volumelor şi formelor, plasticitatea mişcării, acea armonie în faţa căreia şi simţurile şi cugetarea rămân într-o clipă de odihnă estetică. În munca de atelier, studiul nudului este piatra de încercare a ştiinţei, corpul uman fiind suma celor mai organic îmbinate şi mai frumoase forme. Niciunde, scrie pictorul, conştiinciozitatea profesională nu este mai intens pusă la încercare ca în studiul nudului.

Nudurile lui Tonitza sunt interpretate în frumuseţea unei feminităţi pure. El nu încearcă să imite un nud sau să-l copieze, ci să-i recompună formele. Precizează că problemele care îl preocupă în studiul nudului feminin sunt graţia şi culoarea. În aproape toate nudurile sale, deşi a treia dimensiune (adâncimea în spaţiu) lipseşte, formele prinse în linii ondulate capătă un relief discret sub învelişul cromatic. Culorile nu sunt impuse de pictor, ci desluşite în corespondenţă cu tonurile locale. Pe terenul aceloraşi sentimente de calmă contemplare care se vădesc în nuduri, Tonitza va scoate din culorile paletei sale armonii neîntâlnite în pictura românească de la Luchian încoace, spunea Francisc Şirato.

După Primul Război Mondial s-a încercat şi la noi o pictură abstractă, dominată de preocupări pur cerebrale. Tonitza nu a fost decât în parte influenţat de aceste curente. Există un dramatism în opera sa, care se datorează conţinutului desprins din viaţă. El a văzut şi a înţeles suferinţa celor mulţi, fapt pentru care arta sa poartă pecetea dramatică a unui conflict latent. Melancolia şi resemnarea figurilor sale rămân ca un protest împotriva unei lumi în care oamenii ca el nu au găsit tihnă. O personalitate puternică, Tonitza nu putea fi decât un răzvrătit într-o societate organizată după verbele a avea, a poseda. Din tinereţe a fost prieten al celor necăjiţi. Arta sa e îmbietoare prin temele ei pline de umanitate şi candoare.

Peisajele le picta de obicei în atelier. După natură lua doar însemnări pe care le îmbogăţeşte în atelier. Florile lui nu le recunoşti prin structura formală, ci mai ales prin culoare. Format la Iaşi, nu cunoscuse pictura lui Luchian până după Marele Război, când se stabileşte la Bucureşti. Începe să evolueze când intră în contact cu artiştii independenţi, care formaseră la Iaşi, pe la sfârşitul războiului, gruparea de avangardă Arta română. Cu prima lor expoziţie la Bucureşti aduceau un omagiu lui Luchian, al cărui imbold a stat la baza mişcării lor. Colabora la publicaţii cu articole şi desene, dar cum câştigul nu era suficient pentru familia sa cu trei copii, îşi rezervă nopţile acestei preocupări, pe când zilele şi le consacră picturii

Despre culoare…

Aflându-şi filonul cel mai bogat al talentului său, cromatica, Tonitza va supune unei atente şi insistente analize vocaţia sa pentru culoare şi o va folosi pentru înfăptuirea cât mai deplină a crezului său umanist. Pictura este, în primă şi ultimă analiză, culoare, dar nu culoarea clişeu, ci culoarea ca mijloc variat de expresie.

Între artă şi jurnalism

Tonitza a fost nu doar un artist important despre care s-a scris foarte mult în istoria artei noastre, ci şi un gazetar profesionist: a publicat 754 de articole. Câştiga şi din jurnalism, şi din artă, şi pentru că acest câştig nu era mare, nici de o parte, nici de alta, activa în ambele, dar făcea asta în primul rând pentru că spiritul său neliniştit şi revoltat avea nevoie să se exprime şi în cuvinte, şi în culori. În plus, el a mai fost pictor de biserici, critic de artă şi profesor. În epocă, arta sa era un fenomen neobişnuit, o cale spre adevăr la care ajungi prin simplificare. S-a bucurat din timpul vieţii de succes şi a ajuns să-şi vândă bine munca.

Cosmina Marcela OLTEAN

Comentarii:

comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.