Tattarescu – drama lăuntrică a unui pictor | Informația Harghitei - jurnal independent
duminică , 24 octombrie 2021
Home » Cultură » Tattarescu – drama lăuntrică a unui pictor
Tattarescu – drama lăuntrică a unui pictor

Tattarescu – drama lăuntrică a unui pictor

 

La rândul său pilon al Şcolii de pictură, George Tattarescu, reprezentant al academismului, ce oglindea toate după vechile modele şi în spiritul lor, a condus ani de-a rândul şcoala, alături de Aman, deţinând pe rând directoratul. Cei doi aveau privilegii ce le erau refuzate altor pictori tocmai din pricina faptului că erau conducătorii şcolii. Astfel primeau puţinele comenzi oficiale şi în consecinţă se bucurau de un trai bun. Dar nu totul este ceea ce pare, iar în cazul unui artist, care încearcă din răsputeri să-şi afle propria cale de exprimare spre a se impune în faţa semenilor şi a nemilosului timp, cu atât mai puţin.

Dramatismul din spatele artei

Ca mulţi alţii, pictorul Tattarescu simţea cum trecerea timpului contribuia iremediabil la acutizarea dramei sinelui. E drama multor artişti ce se văd depăşiţi de vreme şi de ridicarea noilor generaţii. Spre vârsta de 70 de ani, Tattarescu continua să picteze biserici, dar expoziţii personale nu mai făcuse din 1881. Pregătirea şi experienţa de viaţă şi de artă îl determinau, probabil, să se considere un mare maestru, a cărui artă va înfrunta veacurile şi îşi va câştiga preţuirea cuvenită abia mai târziu. Serioasele studii din tinereţe în Italia, unde copiase lucrări celebre semnate de Rafael şi Correggio, dar mai ales de academicii Guido Reni, Carlo Dolci şi Luca Giordano – ei înşişi epigoni ai titanilor Renaşterii – îi dăduseră mari speranţe pentru viitor. Se contrazice însă în timp şi rămâne fidel vechilor viziuni şi procedee ale academismului italian. În atelierul de pe strada Belvedere, pictorul păstra şi la maturitate copiile după maeştrii italieni. Nu vroia să se despartă de ele şi tot cu ele s-a prezentat, pe lângă alte lucrări originale, la marea expoziţie a Amicilor Artelor Frumoase, unde Grigorescu a apărut cu lucrări uimitor de noi, desprinse din cea mai vie realitate. Executarea unei copii după maeştri însemna pe atunci un act de cultură, iar în materie de a copia şi imita, Tattarescu, cu firea lui şcolărească, devotată, era într-adevăr priceput.

Arta imitaţiei

Pe atunci o copie era uneori mai apreciată decât o încercare originală, iar prestigiul marilor maeştri era atât de puternic, încât se credea că noile generaţii nu mai au ce spune în artă. Aceasta era mentalitatea sfârşitului de secol XIX. Deţinători ai unei atitudini naive, unii oameni ai vremii vedeau lumea sfârşindu-se odată cu ei, neînţelegând puterea înnoitoare a vieţii. E normal ca orice artist să se folosească de moştenirea artistică a trecutului, dar nu în alt scop decât acela de a reda ceea ce vede şi simte el. Mulţi artişti copiază în anii studiilor capodopere din muzee, dar nu pentru a le imita, ci pentru a descoperi tainele creatoare ale maeştrilor şi a le folosi în noi forme, potrivite propriilor aspiraţii. Tattarescu, însă, rămâne la viziunea altora, întruchipând mentalitatea academică. În multe dintre lucrările sale se simte absenţa trăirii personale. Portretele sale rar ating şi niciodată nu depăşesc pe acelea ale pictorilor revoluţionari de la 1848. Rareori personajele sale au adâncime sufletească, dând indicii asupra lumii căreia-i aparţin şi rămân la atitudini vagi, generale, luate mai ales din viziunea lui Reni. După apariţia lui Grigorescu cine mai putea crede că ţărăncile lui Tattarescu erau autentice? Studiase ani în şir în Italia, Ţările de Jos şi Rusia, dar fără avânt lăuntric şi avântul marilor creatori, învăţătura se transformase prea puţin în creaţie pentru Tattarescu. Ca pictor bisericesc, introdusese procedee noi, răspândise stilul italienizant, dar fără a-şi dobândi un stil al său, care să-l deosebească de ceilalţi reprezentanţi ai academismului. Compoziţiile „Deşteptarea României” şi „Ţăranul de la Dunăre” dovedesc patriotismul său, însă personajele nu aveau nimic din tipologia oamenilor de la noi. În 1868, pictorul e distins cu Medalie Clasa II. Tattarescu se socotea nedreptăţit, simţea că respectul de care se bucura nu era însoţit de admiraţie. Suferea cu demnitate, închis, ursuz, supărat pe viaţă. Când el apunea, răsăreau talente noi, viguroase.

Schimbarea lui Tattarescu

Cu toate acestea, Tattarescu vroia, primul, să deschidă porţile şcolii şi femeilor. De aceea, unora le-a părut mai deschis decât Aman, care refuza. În consecinţă, după moartea lui Aman, când Tattarescu i-a luat locul la conducerea şcolii în anul 1891, fetele au fost admise ca studente. Un alt pas către modernitate. Aşadar, indiferent cum ne amintim de pictorul Tattarescu, indiferent de criticile ce i s-au adus de-a lungul vremii şi indiferent de ce a realizat pentru pictura noastră sau pentru şcoala de pictură, el a rămas oricum în istoria artei ca un reprezentant de seamă al academismului şi drept cel care nu a mai vrut să refuze studentelor statutul de artiste. Fiecare artist joacă un oarecare rol în dezvoltarea artei ţinutului din care se trage. Pentru a încerca măcar să înţelegem un artist trebuie să căutăm să-l cunoaştem. Se cuvine să facem asta în numele a ceea ce a vrut să fie, în numele ostenitoarelor strădanii. Căci în dramatismul vieţii de artist stă o lume fascinantă…

Cosmina Marcela OLTEAN

Comentarii:

comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.