Informația Harghitei – jurnal independent singurul jurnal independent editat în limba română din județul Harghita
Fiu al unui ban român cu cheag, printre alte numeroase fapte de cultură marcate de un patriotism autentic, boierul-cărturar Dinicu Golescu ne lăsa şi o carte actuală (din păcate!) şi azi: „Însemnare a călătoriei mele, Constantin Radovici din Goleşti, făcută în anul 1824, 1825, 1826”. Cartea, tipărită în 1826, la Buda, reunea impresiile unei călătorii prin Europa vremii, în care ţara sa, întregită la 1918, avea să se integreze oficial după exact 181 de ani, dar rămasă tot la porţile Orientului, pradă „Sindromului Dinicu Golescu”. Cartea, primul nostru jurnal de călătorie tipărit, îl consacră pe autor drept pionier al reportajului românesc, primul reporter român „frenetic”. Este un reportaj amplu, cu profunde nuanţe de comentariu şi de analiză comparatistă. Patriot adevărat, nu doar în vorbe de clacă, otrăvite de demagogie, boierul-cărturar, reporter pe drumuri europene, raporta tot ce vedea şi auzea la ţara lui.
La Pressburg, pe Dunăre, vede cum este aclamată împărăteasa, în vreme ce la Bucureşti, când vodă se arată pe uliţă,„unii înjură, alţii scuipă şi muierile blesteamă”.Din ce pricini, oare?! Fricoşi, înapoiaţi, captivi în chingi feudale, ai noştri? Sau, poate, obedienţi, „pupincurişti” incurabili cei cu aclamarea şi ovaţiile? Mai degrabă, zice românul, „Omul sfinţeşte locul”. Sau îl spurcă, îl pângăreşte.
Buna orânduială: „…mijloacele cu care stăpânirea şi-a adus pe tot norodul, mari şi mici, la o aşa bună orânduială şi liniştită vieţuire, încât toţi petrec ca nişte fraţi şi mai vârtos a vedea blândeţea celor mari ce arată către cei mici”. Concluzie: „Preferabil a fi grădinar la Schoenbrunn decât ban (demnitar – n.n.) valah”.
Veşmintele ţăranilor păreau „gata de bal”,comparativ cu „ticăloşia locuitorilor” ţării sale, „goliciunea şi trenţărătura hainelor”. „Negri şi pârliţi întocmai ca unele dobitoace ce ies rău din iarnă, gloabe şi zbârlite”.
În Elveţia „nobil şi prost nu este, ci toţi sunt fraţi compatrioţi”.
Voiajorul român suferea la tot pasul; îl durea comparaţia celor văzute aiurea cu cele bine ştiute de-acasă. Cu o ultimă fărâmă de optimism – speranţa moare ultima! – îşi trimitea în viitor nădejdea că va veni vremea când patria sa „…să se asemuiască întocmai cu oraşele ce a văzut”.Oare, reeditarea, nu a cărţii, a călătoriei, i-ar îndreptăţi speranţa? Naivul! (De altfel, nu e singurul visător la „viitorul de aur” al patriei; tot românul de bună credinţă şi normal la cap doreşte să trăiască într-o ţară prosperă, acasă, nu să-şi ia dorul în spinare pe alte meridiane).
După 200 de ani, nimic nou sub Soare, chiar dacă astrul zilei şi-a intensificat incandescenţa pe fundalul „încălzirii globale”! Nu am recuperat nimic din decalaj, chiar dacă am adoptat straie „nemţeşti” (aruncând la coş – dosit în „lada de zestre” în caz fericit! – străbunul port popular descinzător de la daci), sau blugii văcarilor americani, în vreme ne tot digitalizăm (arătăm cu degetul!) şi ne dăm europeni, creându-ne o identitate nouă, ba chiar şi o limbă „nobilă”, înecând cu sârg în englezisme idiomul nostru romanic. Rămânem aceiaşi europeni de la porţile Orientului, păcăliţi şi ameţiţi de primul venetic ieşit în cale. Tot pe locuri codaşe în topul european. Fruntaşi doar la fapte rele: crimă, viol, puşcării, accidente de tot felul etc.
„Mare pagubă ete la o ţară de a-şi scoate tot materialul nefabricarisit, vânzându-le în alte ţări cu preţ prost şi apoi iarăşi să-l cumpere cu preţ de 30 de ori mai mult”.Aici am făcut un pas uriaş: am dat totul pe nimic. „Nefabricarisite”, toate resursele noastre naturale (şi nu puţine!) au fost prăduite pe doi bani, cu încrâncenare demnă de cauze mai bune, de către „băieţii deştepţi”. Aceleaşi specimene lacome, cozi de topor, slugi perfecte, la poruncă din afară, au pus la pământ („au cacarisit”!) fabrici şi uzine, construite cu sudoare şi chiar cu sânge de acest popor; „fiare vechi” le blama un urmaş de comunist veros, ajuns la timona ţării imediat după 1989. Iar un chel cu şuviţa rebelă din aceeaşi speţă ne trimitea faimoasa flotă oceanică în ultima ei cursă, eşuată în neant! Câţi ca ei, Câţi sau ne-Câţi! Nimic întâmplător. Urmând „proiectul”, am ajuns rapid în situaţia de a nu mai putea „fabricarisi” nimic, iar terenurile eliberate de coloşii industriali au fost acaparate sfidător de supermarket-uri cu uşa larg deschisă spre vest. Aceeaşi direcţie o avea şi fluxul banilor. Iniţial, românul s-a bucurat, găsind tot ceea ce nici nu visa în anii construcţiei socialiste. Am ajuns să cumpărăm de la francezi apa românească, curentul electric de la italieni, gazul metan de la suedezi. Dinspre carburanţi, lubrefianţi şi alte utilităţi specifice, maşina personală ne-am integrat-o în Europa sau în Rusia. „Mai este de furat în România?”, întreba un gazetar. Şeful guvernului trecător îl liniştea că mai este. Urma „fratele” codru, că prea se fălea în soare. Trebuiau puse „pe butuci” pădurile. Şi – valea!, via Vest! Că nu se făcea ca fraţii (mai mari) europeni să-şi devasteze propriile păduri! Nu ştim ce va face populaţia ursească după ce vom bărbieri Carpaţii, distrugându-le habitatul. Probabil, vor ocupa sate şi oraşe, eliberate de om, migrat în vest sau în Cer. Pe o „planetă a maimuţelor”, de ce n-am avea şi o „ţară a urşilor”?!
Exemplele nu se opresc aici. Banii româneşti se integrează rapid în UE, îngrăşând alte PIB-uri, mult mai borţoase. Bănci străine ne împovărează şi ne cocoşează. Nici cele din parcuri nu mai sunt româneşti, importându-le pe bani grei, deodată cu scumpele panseluţe. Am avea din ce să le confecţionăm, dar nu ne mai pricepem. Nu mai posedăm nici scule. Mai toate supermarket-urile sunt asaltate de mărfuri de import. Prin grija şi iscusinţa guvernanţilor, şi ogorul străbun se tot îndepărtează de român, continuând să rodească doar pentru străin. Simultan, materia cenuşie, nu puţină, a ţărişoarei este silită să ia calea pribegiei, dirijată spre zări mai senine, spre a-şi valorifica românaşul forţa minţii şi a braţelor. În acest timp, datoria publică saltă peste generaţii îndatorate una după alta prin cerşetorie naţională şi împrumuturi cu dobânzi nesăbuite. Nedemni, dregători lacomi şi corupţi până-n măduvă sfidează însăşi legea fundamentală a ţării, Constituţia, care, printre altele, i-ar obliga prin jurământ a asigura natului o „cinstită vieţuire”. „Vax populi!”.
O vreme, după lovitura din decembrie şi instaurarea noii democraţii, am mai păcălit lumea. Dar şi mai tare pe ai noştri. Un călător englez rămânea impresionat şi uimit văzând din tren cum ţăranii jucau golf pe câmp; aşa percepea el din goana trenului şi se mira ce repede le-am preluat sportul şi jocul lor. În fapt, în limba locului, sportul se numea „căpălit”, iar crosa era săpăliga. Şi era departe de a fi joc sau joacă! Ne-a ajuns din urmă şi jocul lorzilor englezi, practicat cu perseverenţă de cel dintâi mânuitor de crosă al ţării. Mulţi români nu-şi permit asemenea mofturi: nu le mai ajung banii pentru o pâine, darmite pentru o crosă.
De s-ar trezi şi le-ar vedea pe toate, Dinicu Golescu (Constantin Tănase ş.a. care au clamat şi au înfierat, cu preţul propriei vieţi, furăciunea şi jaful naţional) şi-ar face o cruce adâncă şi s-ar grăbi să se întoarcă în Lumea Drepţilor. Fie ei „de dreapta” sau „de stânga” – vorba românului – „tot un drac”!
Prof. dr. Mihai Suciu
