Puteți susține ziarul Informația Harghitei și, implicit, această pagină de Internet
prin direcționarea către Fundația „Adevărul Harghitei”
a până la 3,5% din impozitul datorat.

Sub cupola tainică a cuvântului eminescian | Informația Harghitei - jurnal independent
joi , 28 martie 2024
Home » Cultură » Sub cupola tainică a cuvântului eminescian
Sub cupola tainică a cuvântului eminescian

Sub cupola tainică a cuvântului eminescian

În anul Centenarului Marii Uniri se cuvine să aducem un pios omagiu nepreţuitelor valori umane ale neamului românesc. Ele s-au înscris în patrimoniul culturii şi civilizaţiei europene purtând pecetea nemuririi poporului român din care îşi trag obârşia aureolată, mărturie fiind monumentala lor operă. Ziua Naţională a Culturii constituie un minunat prilej de a evoca cu sfinţenie personalitatea poetului nostru Mihai Eminescu, creatorul „de limbă nouă, puternică, cu o armonie proprie” de o neasemuită originalitate care ne-a impus prin geniul ei şi corola valorilor culturale şi literare universale. Nu în van, în anul 1991, Petru Creţia solicita Academiei Române înfiinţarea Institutului Eminescu, argumentând că „Eminescu nu este numai un mare poet al nostru şi al lumii, ci şi o expresie absolută a conştiinţei noastre istorice şi naţionale”.

Creionând imaginea poetului, Rosa Del Conte scria: „Eminescu nu e o floare rară, desfăcută aproape prin miracol dintr-o sămânţă adusă din întâmplare pe solul Daciei de suflarea vânturilor apusene: este un astru ţâşnit din adâncurile cerurilor din Răsărit, ca mărturie despre o civilizaţie tânără şi nouă, dar înrădăcinată într-un trecut de veche cultură şi de severă tradiţie”. Aceste frumoase gânduri ne trimit la faptul că poetul de mic a îndrăgit pământul natal cu frumuseţile naturale, cu oameni buni povestitori ce foloseau cu măiestrie tainele cuvântului strămoşesc trimiţându-l pe tânărul pământean într-o ţară de vis. Furat de muzicalitatea şi arta cuvântului, poetul avea să-l şlefuiască nu numai în creaţiile poetice, ci şi în proză, publicistică şi dramaturgie. Referitor la proza eminesciană, Tudor Vianu sublinia: „Eminescu este un povestitor fantastic, căruia i se impune nu observarea realităţii, ci recompunerea ei vizionară, grea de semnificaţii adânci. Nimeni înaintea lui Eminescu şi nimeni după el n-a reuşit mai bine în acea pictură fantastică a realităţii, care aminteşte arta unui William Blake”. Şi poate de aici a ţâşnit şi acea frumoasă prietenie cu marele scriitor Ion Creangă, din ale căror condeie au apărut creaţii originale nemuritoare.

În vara anului 1866, în timp ce se minuna de existenţa Blajului, pe care îl numea „Roma-mică”, lucra şi la romanul „Geniu pustiu” şi la drama „Mira”. Nu peste mult timp, publica în anul 1870, în revista „Convorbiri literare”, basmul „Făt-Frumos din lacrimă”, „născut din lacrima ce căzuse din ochiul cel negru al mamei lui Dumnezeu”, creaţie ce se înscrie în proza ce cultivă fabulosul sub diferite înfăţişări romantice. În ediţii antume apar în anul 1876 şi prozele „La aniversară” şi „Cezara” cu elemente romantice armonizate cu aspiraţii spre clasicism. Mircea Eliade este puternic mişcat de viziunea paradisiacă a poetului: „Lumea mea este ovală, înconjurată din toate părţile de stânci nepătrunse, care stau ca un zid dinspre mare, astfel încât suflet de om nu poate şti acest rai pământesc, unde trăiesc eu… De jur împrejur stau stâncile urieşeşti de granit ca nişte păzitori negri, pe când valea insulei, adâncă şi desigur sub oglinda mării, e acoperită de snopuri de flori, de viţe sălbatice, de ierburi înalte şi mirositoare, în care coasa n-a intrat niciodată…”. Din creaţiile în proză mai amintim câteva titluri: „Geniu pustiu”, „Avatarii faraonului Tla”, „Aur, mărire şi amor”, „La curtea cuconului Vasile Creangă”, „Sărmanul Dionis”, „Umbra mea”, „Archaeus”, pagini nepieritoare ale prozei de factură sociologică, fantastică, filozofică, romantică şi reflexivă.

În ceea ce priveşte arta dramatică, este cunoscut faptul că încă din tinereţe, poetul s-a apropiat de cele mai cunoscute trupe de teatru cu care a străbătut ţara în lung şi în lat. Pe când era angajat la Teatrul Naţional din Bucureşti îl cunoaşte pe Ion Luca Caragiale, cu care leagă o frumoasă prietenie. Tot acum încearcă să traducă „Arta reprezentării dramatice” de Heinrich Theodor Rötscher pentru emanciparea actului artistic dramatic. „Mira” este prima încercare dramatică ce dăinuie din anii 1868-1869. Dar cel mai important proiect îl constituie „Dodecameronul dramatic”, o suită de piese spusă în 12 zile (câte una pe zi), reluat cu modificări din istoria Moldovei, de la întemeiere până la Alexandru Lăpuşneanu, proiect din care a realizat numai câteva creaţii. În dramaturgia sa, Eminescu a fost preocupat să redea cele mai importante simboluri ale istoriei naţionale. Dar cea mai interesantă creaţie dramatică o constituie piesa „Decebal”, concepută în cinci părţi, în care poetul evocă cu multă căldură acest simbol al istoriei naţionale. În acest sens este concludentă şi afirmaţia lui Petru Creţia: „Acest Decebal este o fantasmă poetică de rangul Regelui Lear”.

Creaţiile dramatice vin să încununeze dragostea poetului faţă de limba şi istoria poporului din care provine. Chiar dacă timpul este nemilos prin curgerea lui, niciodată, indiferent de ce furtuni se vor abate pe meleagurile româneşti, să nu ne uităm valorile ce ne-au înscris în universalitate.

Prof. Bors Kinga, prof. Stelian Busuioc

Comentarii:

comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.