„Studio 9” la ediţia a XIII-a: Plasticieni din Ciuc

Acum 13 ani, în vara anului 2006, am fost invitat să vernisez Expoziţia artiştilor plastici din Ciuc – Studio 9. Iată că an de an, sezon de sezon, în cei 12 ani Expoziţia a fost vernisată la Miercurea Ciuc, dar a mai poposit la Sfântu Gheorghe, Gheorgheni, Târgu Mureş, Oradea, Odorheiu Secuiesc, la Budapesta şi Gyula (Ungaria), Zseliz (Slovacia). Ce i-a caracterizat pe organizatori şi expozanţi, ale căror nume s-au mai schimbat, numărul rămânând acelaşi? Răspunsul e firesc: entuziasmul şi travaliul intens. N-a fost ediţie în care „ceremonialul” să nu fie respectat, totul desfăşurându-se după reguli precise şi ordonate. Putem spune că Studio 9 se alătură cu aceeaşi competenţă şi valoare Atelierului internaţional de arte plastice FREE CAMP, care a înscris capitala judeţului pe harta europeană internaţională a artelor plastice, dar şi a tradiţionalului Salon Harghitean, avându-l curator pe artistul Botár Laszló. La invitaţia expoziţiei colective din acest an au răspuns aproape cincizeci de artişti de pe mapamond.

Studio 9 – Plasticieni din Ciuc din acest an a fost vernisată miercuri 30 octombrie, onorându-ne cu lucrările lor Bara Barnabás, Gergely Miklós Csaba, Gergely Zoltán, Kristó Róbert, Ráduly Mária Piroska, Szabó Arpád, Turcza László, Váncsa Mónika, Xantus Géza, curatorul grupului. Din dialogurile cu Xantus Géza a reieşit atmosfera de colaborare şi perfectă colegialitate existentă între ei.

Mi-am pus deseori întrebarea ce rost mai au discursurile la un vernisaj? Artiştii şi publicul vizitator ar vrea ca esteticianul, istoricul sau criticul de artă să spună pe nume inefabilul/ inexprimabilul şi să dea consistenţă fermă (prin judecăţile lui) tocmai acelei realităţi atât de gingaşe şi de subtile care este emoţia estetică. Cu trecerea timpului, în epoca modernă, preocuparea de a explica esenţa artei se amplifică. „Reţetele” noastre pot deveni eventual doar nişte sugestii care pot ajuta artistul să-şi limpezească problemele de creaţie. Rolul exegetului ar putea fi acela de a-l apropia pe artist de aşteptările consumatorului de artă. Astăzi, vizavi de ieri, iubitorul de artă trebuie să-şi înfrângă eventual conservatorismul pentru a fi mai receptiv la inovaţia artistică, a experimentului (atât de la modă), care devine deseori „surpriză”, aproape neexplicabilă. „Publicul – spune Jean–Paul Sartre este o aşteptare, un gol ce aşteaptă să fie umplut, o aspiraţie, la figurat şi la propriu”.

După părerea mea, două feluri de picturi îşi dau întâlnire aici, cea realistă şi cea metafizică. Expoziţia se caracterizează prin setea de progres. Te poţi întreba de ce un pictor realizează mereu aceleaşi lucrări, în aceeaşi manieră, în acelaşi stil. Alţii îşi schimbă conţinutul picturii, experimentează. Fenomenul este valabil şi în ceea ce priveşte alegerea tematicii, descoperindu-i „suflul” gândirii interioare. Unii sunt fideli artei figurative – sentimentele omului nu pot fi exprimate fără să se înfăţişeze chipul şi gesturile acestuia. Picturile şi sculpturile păstrează fermitatea evocatoare şi convertirea simbolică, spectacolul vizual şi emoţional captându-ne atenţia.

Sculpturile în lemn ale lui Bara Barnabás Inima, Suflet întrerupt, Spaţii deschise, Oraş, Evoluţia omului? mi le închipui ca pe nişte „amprente” care trăiesc şi respiră, având iluzia că apropierea spaţială devine depărtarea interioară; Intenţia „mesajului” prea tânărului Gergely Miklós Csaba ne îndreaptă spre adevărul că naturaleţea, autenticitatea i-ar putea fi propria lui menire (Straturi, Om Versus Om, Mască, Miraj…); În simbolica statuetă Izvor a lui Gergely Zoltán figurativul va găsi un limbaj schematic, geometric, stilizat, corespunzător cu liniaritatea noului stil. Fără rădăcini nu poţi înflori, zice un proverb persan. Fără izvor nu poţi trăi, am zice noi; Cum aş putea tălmăci tripticul Torzó – Torsiune? autor Kristó Róbert. Apelez la creaţia poetică Emoţie de toamnă „A venit toamna, acoperă-mi inima cu ceva,/ cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta”. (Nichita Stănescu); Ráduly Mária Piroska şi-a colorat visele în tematici şi combinaţii cromatice pline de gingăşie şi farmec. Lucrările Evadare, Prag de stimul I, II, Unghi de vedere I, II, Vârf sunt încercări de a deschide aripile: „Cu cât încerci din timp atât de repede vei putea zbura”; La Szabó Arpád observ, că de un timp, îşi schimbă calm, expresia şi stilistica, precum în tripticul Evoluţie, Saturnus, Călăreţul, Muză, Dózsa... Dincolo de rafinamentul culorii, relevăm un simţ al compoziţiei, al planurilor şi îmbinărilor care ţine de fantezia şi ochiul artistului; O nelinişte metafizică discretă se desprinde din compoziţiile pedant ornamentate, Spune-mi dacă cânt cu voce tare, Şi nu ne duce pe noi în ispită, Hoinar ceresc-Omega, Teren de muzică… ale lui Turcza László. A rămas credincios zonei neutre a expresiei, cu acele „dialoguri secrete şi grave” cu o gesticulaţie interesantă şi un anumit aer ermetic; Váncsa Mónika ne invită, de această dată, cu o oarecare timiditate, la o „plimbare” mai lirică, între simbolurile imprimate sensibilităţii şi vieţuirii. Miracol… Acolo sus, Deşi plouă, Omagiu, Ceţos… par a grăi că pictura, ca şi poezia şi muzica, poate fi tămăduitoare. Îi oferim versurile: „Cere-i Vântului să îşi oprească jocul/ şi cere-i Ploii să-şi ascundă stropul.”; Tablourile lui Xantus Géza Scară, Îndurare, Spre infinit, În atracţia luminii, Barcă ne trimit cu gândul la starea de sfinţenie, se pare că aici este cu adevărat acasă. Artistul este într-o permanentă căutare spirituală, pictând în perspectivă fertilizatoare, câştigând de mult teren şi autoritate în familia plasticienilor. Am avut discuţii cu artişti, care mi-au spus deschis: Eu nu cred în inspiraţie, cred în muncă, deoarece fantezia se deschide, capătă contur, se îmbogăţeşte atunci când lucrez. La o întrebare ca aceasta: Care este muza dvs. cea mai fecundă? mi s-a răspuns prompt: Tăcerea.

Încerc să văd prin aceste tablouri ceea ce e stabil în gândurile şi sentimentele autorilor, conceptul şi reflecţia lor despre realitate, şi în afara acesteia. Viziunile lor sunt îndrăzneţe şi chiar surprinzătoare. În pictura contemporană nu ne mai putem lăsa ademeniţi de vechea noastră dragoste pentru linie şi culoare. Prezentul ne pune în faţa unor noi provocări. Artistul alcătuieşte universul lui de frumuseţi, de armonii şi de încântare. Le putem digera aşa cum trebuie? Cu ce satisfacţie şi împlinire psihică şi spirituală plecăm de la o expoziţie, aceasta-i întrebarea. Cu ani în urmă, inclusiv în acest lăcaş, laicul/ neiniţiatul trebuia să fie capabil a deosebi uleiul de pastel, guaşa de acuarelă şi litografia de gravură… Astăzi „tabloul” nu-l mai putem judeca şi înţelege ca acum trei/patru decenii. Lucrurile devin „amestecate/diferite”, descoperim alte „exprimări” plastice, unii sunt cu linia şi alura desenului, alţii cu lumina şi culoarea, iar majoritatea cu toate laolaltă, dar mai ales culoarea. Pictura poate deveni protest (precum un discurs), dar şi o alarmă, nonconformismul îl întâlneşti din ce în ce mai des. Astăzi artistul vrea să-şi impună convingerile proprii, doreşte să fie original, unii se menţin pe linia pre-expresionismului. Compoziţiile degajă solemnitatea şi armonia meditaţiei, nelipsind nici „expresiile” neliniştite, transfigurate ori semnele convenţionale, dar şi simbolurile misterioase.

Nicolae BUCUR

Comentarii:

comentarii