Puteți susține ziarul Informația Harghitei și, implicit, această pagină de Internet
prin direcționarea către Fundația „Adevărul Harghitei”
a până la 3,5% din impozitul datorat.

Spaţiul pictural şi arta sunetelor în lirica eminesciană | Informația Harghitei - jurnal independent
vineri , 29 martie 2024
Home » Cultură » Spaţiul pictural şi arta sunetelor în lirica eminesciană
Spaţiul pictural şi arta sunetelor în lirica eminesciană
Statuia din bronz a lui Eminescu din „Place de la Roumanie” – Montreal, Canada. Autor: sculptorul Vasile Gorduz. Inaugurată în 2004.

Spaţiul pictural şi arta sunetelor în lirica eminesciană

„Şi cum nimic nu stă pe loc,
Ci merg precum au mers,
O umbră-a stinsului noroc
Rămâne-n univers”

(O stea în reci nemărginiri)

 În această lume atât de încâlcită şi plină de imprevizibil, iubitorul de artă şi literatură este dornic de noutate, „gloriile” prezentului au treceri repezi, iar talentele ard de nerăbdare să urce pe soclu… şi, totuşi, în acest secol XXI, pentru mulţi dintre noi Eminescu există! Prin tot ce ne-a lăsat, mai ales privind creaţia poetică, a demonstrat o înaltă sensibilitate estetică. În poeziile sale, culorile sunt folosite asemeni unui pictor, simţul cromatic fiind evident în cadrele naturale şi stările sufleteşti ale poetului, muzica constituind mediul de convertire a lumii şi eului, dându-i starea care l-a eternizat.

Portretul liric eminescian este preponderent pictural şi sculptural; creaţia sa romantică este plină de motive ale privirii. Eminescologii au evaluat cu minuţiozitate frecvenţa verbelor a privi şi a vedea. Tudor Vianu îl vede pe Eminescu un pictor al luminii şi nu al formelor, însuşi poetul recunoscând de altfel că este mai dispus pentru reprezentările vizuale, plastice. Analiştii au găsit chiar analogii picturale artei eminesciene, asemuindu-l cu artiştii de talie Rembrandt, Grigorescu şi Rafael, chipul uman încărcat de ideal estetic fiind o prezenţă fundamentală în creaţia lui Eminescu.

„Poetul muzical, poetul elegiac, poetul întristat de sine şi de lucrurile din afara lui…”, ni se confesa, cu aproape trei decenii în urmă, acad. Eugen Simion, este un model pentru toate vârstele spiritului. „Un mit care ne urmează şi pe care îl urmăm aşa cum craii biblici se lasă conduşi de steaua luminoasă de pe cer… El veghează, melancolic, bucuriile şi singurătăţile noastre…”.

Este foarte adevărat că generaţii la rând au admirat în Eminescu „armonia” versului, „muzicalitatea”, „farmecul” inexplicabil.

După Pompiliu Constantinescu, comparativ cu lirica franceză romantică mult discursivă şi oratorică, „lirica eminesciană este salvată de sugestie, de muzicalitate, de construcţia simfonică a imaginilor, de motivele simfonice”. În lirica poetului putem spune că poeme întregi sunt muzică pură. Am fi foarte curioşi să ştim dacă Eminescu a avut talent muzical, dacă ştia să cânte din voce sau la vreun instrument muzical. Un lucru rămâne cert – că efectul de rezonanţă interioară pe care îl împlineşte sunetul unor instrumente muzicale ca orga, harfa, buciumul, cornul, sunetul clopotului au fost admirabil surprinse de poet în multe din creaţiile sale, cum ar fi: Povestea teiului, Peste vârfuri, O, mamă, Sara pe deal, Mortua est! („Un sunet de clopot în orele sfinte”), starea muzicală fiind iniţiată şi de mişcarea nepotolită a valurilor – Dintre sute de catarge, sau geamătul vântului – Mai am un singur dor.

„Caracterul muzical al versului eminescian se datoreşte în măsură apreciabilă calităţii melodice a cuvintelor folosite de poet, structurii lor eufonice, precum şi întâlnirii, de asemenea muzicale, a acestor cuvinte încărcate cu potenţial de cântare” (George Popa). Cuvinte precum tremur, foşnet, freamăt, susur, suspin, vaer, verbele a suna, a îngâna şi altele încărcate cu vibraţie produc ecouri melodice deosebite ce farmecă cititorul: „Îngânaţi de glas de ape”… „Vântu-n trestii lin foşnească”… Eminescu foloseşte muzica drept mijloc de transfer al spaţiului fizic extern în spaţiul lăuntric… Calitatea melodică a unor cuvinte, parcă anume alese de poet, armonie, duioşie, unduios, aproape, murmur, senin, aur etc. ajută la construcţia unor versuri ca: „Unduioasa apă sune…”; „Să-mi fie somnul lin/Şi codrul aproape,/Luceasc-un cer senin/Pe-adâncile ape…”. Se spune că în poezia Peste vârfuri ne întâmpină una din cele mai pure linii melodice din lirica eminesciană: „Mai suna-vei  dulce corn,/pentru  mine  vre  odată?”. Este tot atât de adevărat că „o dată cu poezia lui Eminescu avem primele sonete reuşite ale literaturii române” (Tudor Vianu).  Ce nu se ştie despre compoziţiile pe versurile lui Mihai Eminescu? Încă la finele secolului al XIX-lea, unele texte mai accesibile ale poetului au fost însoţite de muzica unor valsuri sau romanţe compuse anume. Singurele compoziţii cunoscute din timpul vieţii poetului sunt romanţe semnate de Iancu Filip – „De ce nu-mi vii?” şi „Pe lângă plopii fără soţ”… ambele scrise în 1887, când Eminescu se afla în vizită la sora sa, în Botoşani. „Poezia este muzica sufletului şi, mai presus de toate, a sufletelor mari şi sensibile” – zicea Voltaire. Tot aşa putem să spunem, citându-l pe Iosif Sava, că „Muzica este atotputernică, în templul muzicii nimic nu te poate atinge. Ea salvează în momente de restrişte sufletească şi îţi dă imbolduri de a trăi… Muzica e un panaceu”. În „Memento mori”, Eminescu îşi imaginează gestul lui Orfeu de sfărâmare a harfei şi de azvârlire a ei în haos. Dar aceasta a fost aruncată în mare şi omenirea este salvată. Azi, în doctrina orifică numai cântecul, numai muzica susţine lumea. Mitul orific mai apare într-o formă mai cifrată în „Luceafărul”, atunci când Demiurgul îi oferă lui Hyperion una dintre ipostazele omului de geniu, acea de poet. Cuvintele eminesciene: cântec, lira, harfa ne trimit indirect la mitul orific. Eminescu se afla la confluenţa a două mari mituri, mitul Hyperion şi mitul Orfeu. Hyperion reprezintă cultura, ideile, contemplaţia senină a omului de geniu. Orfeu este un simbol al muzicalităţii, al armoniei eminesciene, aşa ne explicăm că armonia, vraja orifică a versului eminescian ne cucereşte, pune stăpânire pe noi şi ne subjugă pentru totdeauna.

Un mare poet liric este totdeauna creatorul unei armonii unice şi Eminescu face parte dintre aceştia. Pentru a ne edifica asupra acestei armonii, trebuie să citim/recitim poeziile sale în tihnă şi cu pricepere.

Nicolae Bucur
Din vol. Ademenirea Timpului, 2012

Comentarii:

comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.